Din lumina dimineţii dansăm în cer,
născuţi pentru a zbura ca şi stelele,
tot spre soare peste norul grănicer,
cu gând curat dar şi ridicate braţele...
Ne-am născut din frunză şi pământ,
gemeni în pântecul de verde mamă,
liberi în cuget şi în gândul ne-nfrânt,
de bună voie aducem iubirii vamă...
Iubirea ne este oxigenul a-l respira,
şi viaţa este ce ar trebui să preţuim,
fertilele esenţe-n descânt a-i înşira,
binecuvântare vlăstarelor să dăruim…
Viaţa este poate o zi ceva mai lungă,
a iubi nu poate fi o bucată de regret,
ne-am născut o singură inimă stângă,
a împleti clipe bătăi într-un lung şiret…
în pagini
înzăpezit va fi drumul de lungi așteptări
spinteci duioase pânze precum Iona
dar fiecare cu nada sa
fiecare cu cercul său albastru
în care fluturi se zbat în lanțuri de nuanţe
atârn cerul ca pe o eșarfă albă
de catargul unei nădejdi
să mă simţi parte din umbra ta
respir
gândurile prind culoare
culoarea fluturilor
peste palmele sărate ale clipelor
las ţipătul sărutul să picteze
colţurile abrupte ale sufletului
este și acesta
un fel de a iubi
trecător
Să ne rugăm, iubito, pentru ploi,
De seceta de-acum suntem de vină,
Adună, Doamne, norii peste noi
Să plouă-n viața noastră cu lumină.
Se tânguiesc și strugurii în vii,
Pe câmpuri lanurile sunt înfrânte
Și cerul a căzut în ciocârlii,
Nici nu mai știu, sărmanele, să cânte.
Să ne rugăm ca doi copii cuminți,
Cu mâinile în dor îngemănate
Și lacrimile noastre sunt fierbinți,
Cuvintele din inimă, sărate;
Nici vântul nu adie peste munți,
Câmpia stă-n genunchi ca o copilă,
Părinte-al nostru, știu că ne asculți,
Îndură-te de noi și fie-ți milă...
Cât e viața asta de ciudată!
Bătrânii se întorc smeriți în prunci,
Tânăr dacă aș mai fi vreodată
Și frumos precum eram pe-atunci,
Te-aș purta pe brațe ziua întreagă,
Toată noaptea, până către zori
Și însetat de-a pururea de dragă
Să te sorb ca roua de pe flori,
Să-ți adun miresmele cu grijă
Și lumina învinsă din priviri;
Timpul stă în coastă ca o schijă,
Toate pe pământ sunt amintiri
Și în graba noastră spre târziu
Ziua de azi o amânăm pe mâine,
Până omul în cuvânt e viu
Uită din tăcere ce rămâne,
Uită bucuria s-o împartă
Și dragostea cu cei flămânzi pe cale-,
Cât de ciudată-i viața și deșartă
Singur în ungherul clipei sale...
As sta, asa cu fata-n sus,
Lovit piezis de vreme
Si-ncet ca un izvor supus
Ti-as murmura poeme.
Si patul de sub sira mea,
Podeaua care-l tine,
Cu timpul s-ar darapana
Si-n casa-ar fi ruine
Si peste molcomul prapad
Peste privirea-mi oarba
Cu gura începând sa vad
Eu, napadit de iarba,
Din somnul ca un trist magnet
Ce stie doar sa cheme,
Ti-as mai încredinta încet
Mistere si poeme.
Albitul firii mele os,
Schiloada chiparoasa,
Lovit de pietre dureros
Si maruntit de-o coasa.
Ar face gura si-ar sopti
Despre ce e si nu mi-i
În veacul de schizofrenii
Pân-la sfârsitul lumii
Si daca varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar înghiti si osul,
Eu, tainic, blând si tutelar,
Calcând taceri postume,
Din toti peretii dati cu var
M-as reîntoarce-n lume,
Catre o casa, unde-acum
Si moartea mai asteapta,
Pâna sa-nceapa tristul drum
De dincolo de soapta.
Sa-ti spun ca înca nu-i târziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te stiu
Pe viata si pe moarte.
As sta aici, pe-acest prundis
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar piezis,
Sa-mbatrânesc de tine.
Sa-mi suga oasele-n pamânt
De parca oase-as plânge,
Sa fiu doar calcar si cuvânt
Si-un ultim strop de sânge.
Dincolo de orice prezent sunt amintirile….
Ele nu mint niciodată – aşa cum nu mint privirile
Prin amintiri suntem legați de trecut
Cum legat e, pe veci, mormântul de lut.
Aşa cum pasărea legată-i de cer
Aşa cum Dumnezeu e legat de mister.
Niciodată, oricât ne vom strădui,
Unde-am greşit prima oară – nicicum nu vom şti;
Ne trecem prin lume – fuioare de fum
Pleavă în vânt, praf de pe drum.
Ne naştem purtând strămoşeşti stigmate
Căci o singură inimă în piepturi ne bate.
Comune ne sunt durerea şi ura
Şi aceleaşi nimicuri ne scurmă făptura.
Idealuri urzim, idealuri ne mor –
Şi moartea ne-adună, zâmbind tuturor.
Dincolo de orice prezent sunt amintirile…
Ne ard până lutul ne astupă privirile.
Rog un copac să-mi dea din cuvintele sale,
Vântului ca plată că-i dă printre ramuri răcoare;
Să-mi dea , din frunze câteva ascuţişuiri,
Să încrustez liniştit,
Pe prundişuri
De ani oropsiţi,
Paşi, paşi plângători de culoare,
Paţi rătăciţi
Căutând păşitu-n izvoare;
Să încrustez cu tăişul lor
Peste inimă, cuvântul mor,
Să ştie lumea ce mă vede
Şi tot ce-n ochiul meu se pierde,
Că sunt doar om,
Ca toţi, doar oase, carne şi cu sânge;
Doar om
Ce-n focuri, se va frige
Şi-n apă se va înneca,
A nu mai vrea şi aştepta
Să fiu perfect;
Oricum, mă plec
În faţa celor ce mă vor,
Perfect în universul lor,
Dar calc umbrind dezamăgiri,
Ce sunt normale pentru firi,
Ca zborul păsării, aripei,
Şi spun:
Cât de perfect îi este stirpei,
Aşa s-aştepte fiecare
A fi-nsoţit,
Că nici n-apuci să vezi trăind
De cât atunci, îmbătrânind,
Pe cineva, când moare.
s-a scurs în grabă timpul şi alb i-a nins pe tâmplă
şi visul de iubire de suflet i s-a prins
se-ntamplă că trec anii, cum veşnic se întâmplă
el s-a luptat cu visul şi a ieşit învins.
s-a despletit uitarea şi-n păru-i de rugină
şi-a prins trecute doruri şi flori de amintiri
acum la bătrâneţe nimic nu-l mai alină
doar visul mai e martor trecutei lui iubiri.
pe buze are gustul cuvintelor nespuse
şi-n palme mângâierea seninului din ea
îl răscolesc adesea dorinţele apuse
ar vrea să o revadă, s-o ţină-n braţe-ar vrea.
de s-ar întoarce timpul, ar vrea s-o mai iubească
şi să o scalde-n zâmbet ca ploile din cer
dar timpul nu se-ntoarce, e legea lui firească
rămâne numai visul, doar el nu-i efemer.
s-a scurs în grabă timpul şi-n alb l-a nins tristeţea
iubirea-n amintire azi îi zâmbeşte stins
trec anii peste toate şi vine bătrâneţea
el s-a luptat cu timpul şi a ieşit învins.
Acum, sa ma privesti as vrea
Gene usor, tu sa-ti apleci
Apoi, soptind…” frumoasa mea “
Sa ma desprinzi din lumi prea reci
In valul dragostei, noi sa traim,
Sub bolta cea-nsetata
Cand norii vor veni sa ne uimim
Cum apa pura ne imbata,
Si fara a ne scufunda
Purtati spre mal de suflet
Gurita mea sa fie a ta
Cand ne vom transforma in cantec,
Ce susura in lin izvor
Curgand in ritmul inimii
La piept sa ma-ncalzesti cu dor
O taina scrisa-ntre minuni
Apoi, farame de visari
Punandu-le-mpreuna
Precum frumoasele-ntamplari
Acum…reale sa devina…
In sirag dulce-mpletit
Cu iubire si dorinta
Esti atata de iubit
Draga mi-este a ta fiinta…
Acum, as vrea sa ma atingi
In tine sa m-ascund
Si orice temere sa-mi stingi
In mangaierea-ti sa m-aprind
Tanjind limanul dragostei
Odihna magica-n simtiri
Doar ea sa ne inlatuie
In visul unei fericiri,
Se tese seara plutitoare
O alta zi se tot destrama
In noaptea cea mult ganditoare
S-aud faptura-ti cum ma cheama,
Tremurator sa mi te-apropii
Zambind curat ca un copil
Sa crestem asa cum copiii
Si sa-nvatam a ne iubi,
Nimic sa nu ne mai desparta
Nici orizonturi, zari senine,
Noi sa intram pe aceeasi poarta
A viselor in nemurire
Acum cand dragostea ne urmareste
Si nu putem da inapoi
Pe aceste pamant suntem ferestre
Ce oglindesc iubirea vesnica in doi…
Acum as vrea ca niciodata…s-apari sfios in calea mea…sa uit c-am fost inlacrimata…doar asteptand sosirea ta…
