VARTEJUL DRAGOSTEI de Mihail Rujoiu

Cuprinsi in vartejul dragostei 
Zilnic adaugam trupului 
Ceea ce poate ii lipsea 
Sa dam speranta visului. 

Care in noapte ne invita iar 
Sa ii fim oaspeti de seama,
Sa povestim din amintiri 
Fara sa ne fie teama. 

In jur o liniste eterna se lasa, 
Ne imbie sa vedem mai clar 
Unul in sufletul celuilalt,
Cum inimile ne stau pe jar.

Trupurile noastre ce emana 
O mireasma de plante aromate,
As vrea sa te pot crede 
Ca ma vei iubi pana la moarte.

Si apoi prin sarutari lungi 
Noi ne declaram vesnica iubire 
Si ne dorim din toata inima 
Sa nu ramana doar o amintire.

Ne trezim transpirati si goi 
Unul langa celalalt,
Cred c-am ales bine,
O iubire adevarata s-a infiripat...

Si daca totusi s-a intamplat 
Noi sa ne indragostim,
Atunci sa mergem inainte 
In fericire si sa ne iubim. 

Si in fiecare dimineata 
Si seara inainte de culcare 
Sa ne topim in sarutari 
Si sa ne scaldam in ape curgatoare.

Pe cerul inalt si purpuriu 
Stelele se prind in hora mare,
La mijloc sta luna falnica,
Iubirea noastra sa fie vesnic nemuritoare.

Din cartea ; Din fum de tigara...

Nu scriu degeaba... de Nicoara Nicolae-Horia

Nu scriu degeaba, știu că mă citești, 

În versul meu te odihnești oftând
Și iarăși vin să-ți spun ce dragă-mi ești!
Făptura ta îmi stăruie în gând.

Oftatul tău doar liniște împarte,
Nu-i din durerea cea fără de leac,
El vine de demult și de departe,
Cum vine el, mă luminez și tac.

Cuvintele ce par atât de goale
Se umplu de surâsul tău flămând,
Ca râul meu de valurile sale
Cu-același dor de mare murmurând.

Nu scriu degeaba, simt că mă citești
Și-abia aștepți poemul meu să vină,
Se face dimineață-n tot ce ești,
Cu tine începe ziua mea deplină...

7 Iulie 2012

Iad în doi de Boris Ioachim

Iubito, ştii, ne-a potopit minciuna,

Cum potopeşte-n toamne iarba, bruma…
Eu mint – tu minţi, e-un joc stupid, aparte –
Ceva-ntre nepăsare şi-ntre moarte.

Şi ne iubim c-o patimă absurdă –
Goală de gânduri şi la lacrimi surdă;
Îmbrăţişarea ni-i încrâncenată
Şi sărutarea-ntruna, ni-i scuipată

De-înţepătoare vorbe otrăvite
Care ne strâmbă gurile sleite…
Căci, în răstimpuri, născocim cuvinte –
Cuvântul meu te doare – al tău mă minte.

Tu-mi spui, mereu, că o să pleci departe,
Eu îţi vorbesc, cu ură, despre moarte…
Tu râzi – dar râsul tău e de faţadă,
Eu tac şi-mi spun, în gând, cât eşti de fadă.

E un mileniu – dacă nu mai bine –
De când aveam ochi numai pentru tine…
Tu, pentru mine, erai totu-n toate –
Iubirea o numeam „eternitate”.

Eram frumoşi… doi zei, sfidând, chiar, timpul -
Căci, primăvara – unic anotimpul –
Noi îl trăiam, arzând, clipă de clipă…
Dar timpul ne-a zdrobit cu-a sa aripă,

Rupând în două nevăzuta punte
Ce ne unea – punând în loc un munte…
De plumb ni-s sentimentele - aşa grele,
Că nu-i vreo şansă să-nălţăm spre stele

Vreo rugăciune care să ne-mpace…
Nici eu, nici tu, nu mai putem întoarce
Nici ani, nici ore – nici, măcar, secunde,
Ca, în vreun fel, iubirea să inunde

Cu limpezi ape, calme şi albastre –
Goale-împietrite trupurile noastre…
Trecutul – e trecut, nici o instanţă,
Nu poate să ne dea strop de speranţă.

Suntem urâţi – amanţi robiţi de ură,
Plini de minciuni din tălpi până la gură
Şi pân’ la creştet plini de îmbufnare –
Doar, câteodată-un sentiment ne doare:

Ceva ciudat – o urmă de visare,
Ce repede se îneacă-n nepăsare,
Căci e un bob de argint, din amintire –
De când eram o singură gândire.

…Şi reluăm, cu aceleaşi roluri, jocul –
E-un joc ce arde totu-n noi ca focul
Ce mistuie, sub arşiţe, câmpia,
Lăsând în urmă scrumul şi pustia

De parcă-n noi au năvălit tătarii,
Lăcustele, omizile şi carii…
E-o răutate-n doi, care stârpeşte,
Tot ce-i frumos – şi cu ochi reci, de peşte

Privim prin noi ca prin alb-transparente
Geamuri de sticlă, cu priviri absente,
Cu trupul şi fiinţa răvăşite –
Două paiaţe-adânc nefericite.

„Iubire” înseamnă bunătate, totuşi –
Chiar şi mocirla zămisleşte lotuşi…
Dar între noi e doar singurătate
Şi o răceală cu-adieri de moarte.

…Iubito, ştii, ne-a potopit minciuna –
Cum potopeşte-n toamne, iarba, bruma…
Dar ce tot spun? Afară-i, deja, toamnă –
Şi noi, „iubire”, nu mai ştim ce-nseamnă…

O simplă amăgire de Elena Iuliana Constantinescu

A fost un astru și-a plecat,
A fost un vis și m-a lăsat,
A fost o simplă amăgire, 
O umbră tristă de iubire;

De când în vis mi-a apărut,
Senine nopți n-am mai avut,
Făcuta-mi nopțile, ca zile
Pentr-o fărâmă de iubire.

Din ziua când m-a părăsit,
Rău sufletul mi -a fost rănit.
Dar am în față viața mea
De care mă voi bucura.

Doi ochi căpruide Elena Iuliana Constantinescu

Doi ochi căprui, încet se sting,
Pe cer, în miez de noapte, 
Ca două stele din povești,
Ca două triste șoapte;

Lumina lor, încet apune,
Mă lasă singur, pustiit;
Din întuneric par a-mi spune
„Ne pare rău că te-am mințit”.

Erau lumina vieții mele.
Dar au plecat și sunt departe
Sufletu-mi e gol de stele
Suspinând cu triste șoapte.

Nu mai am o alinare,
Nu mai am lumina lor;
Mă privesc departe 
Și se sting ușor, ușor

Universuri întretăiate de Costel Suditu

Urmele lor au rămas

Rămân
Pe timpul meu
Din cap
Din piept
Din mâini şi picioare
Ca o arhivă de simţuri
Cunosc multe
Câte vor mai fi
O să cunosc
Cât oi mai trăi
Formează univesuri paralele
În care mă dau cu rolele minţii
Pe întinsul inimii
Undeva pe un tărâm
Ascuns
De privirea voastră
Gânduri patrulă
Aşa zise-i realităţi
Convenţionale
Şi normale
Într-o lume anormală
Şlefuită de timp
Cu zâmbete bestiale
Plescăituri băloase
Încununată de filozofia
Ultimului venit
Împăunat 
De primul servit
Vouă gândurilor
Universuri întretăiate
Ce m-aţi făcut bucăţi
Vă dau din pieptul meu
Inima ce nu mai bate
I-aţi oprit şi plânsul
Şi râsul
Şi visul.

Legata la ochi de Costel Suditu

Se spune că e oarbă;

Aiurea!
Am surprins-o eu când privea;
Şi ce dulce priveşte!...
Dar pe mine niciodată;
Cu mine chiar e oarbă!
Când am prins momentul 
I-am însoţit privirea;
Am văzut o altă lume,
Una de care mă tem;
Am văzut cum unul
O dezlega la ochi
Iar altul îi schimba hainele
Fără sfială;
Parcă le-ar fi fost copil,
Unul bun şi ascultător;
Alţii o conduc aşa
Legată la ochi,
Unde vor ei;
Face pe neajutorata,
Îi înşeală pe bieţii oameni
Care îi vor binele...
Şi uite-aşa,
Eu am o oarecare
Părere acuzatoare
Despre această legată la ochi,
Ce calcă aiurea dar nu se-mpiedică-n gropi,
Iar cînd se face de nimereşte în drum vreun perete,
Mereu cu (mare?) noroc se-ntâmplă să fie chiar uşi cu burete;

O privesc uneori
Percepând pe sub legătură-ncruntarea
Şi-mi clanţăne dinţii-n fiori;

O las aşa, cu privirea ascunsă,
Mă prefac zâmbitor şi dispar după uşă;
Nici nu mai sunt curios,
Pe umeri purtată, păşindă pe jos,
S-o mai duce prin lume;
Nici nu vreau s-o mai văd,
Aşa de mare prăpăd
E pentru mine;
Odată!!... nu m-anşelat;
Dar poate c-aşa e mai bine.

Călător aş vrea să fiu…de Boris Ioachim

Călător aş vrea să fiu,

Cât mai suflu, cât păşesc -
Cât mai pot ţine în frâu
Ziua traiului lumesc.

Cât aş vrea ca să păşesc,
De pe humă până-n iad…
Păcate să-mi ispăşesc
De pe largul vieţii vad.

Ca un muritor de rând,
Vreau să văd ce n-am văzut:
Turma umbrelor, cărând,
Grozăvii ce le-au făcut.

Cât aş vrea să mă înalţ
Printre stele-n zbor stingher…
Şi papucii să-mi descalţ
Pe un prag de-argint din Cer.

Paradisul să-l privesc
Doar o clipă – pe furiş…
Poate neamul mi-l găsesc
Într-un verde luminiş.

S-ar putea, dezamăgit,
Să nu-mi văd nici un fârtat…
Poate neamul mi-a fugit
Într-al iadului regat.

Speriat – sau în extaz
Pe pământ să mă întorc…
Desluşit, sau nu prea treaz,
Minţile să mi le storc

Ca-ntre Cer şi între iad
Lămurit – să hotărăsc
Dacă-n flăcări vreau să ard -
Sau în Rai să odihnesc.

E atât de greu, pe-aici,
Traiul silnic să-mi mai duc…
Căci, lovit de-al lumii bici,
Umblu palid şi năuc.

…O, ce-aş vrea ca să păşesc
Pân’ la Cer, până la iad!
Vreau cărarea să-mi găsesc –
Şi să scap de traiu-mi fad…

Franturi din mine de Gabriela Dangu

Imi adun gandurile, rand pe rand,

Din causul diminetii ce-mi rasare,
Prea linistita si mult prea plina de soare;
Le fac ghem, infasurandu-le dupa fiecare zi ce a trecut fara de tine,
In care doar negrul imi era prieten…si lacrimile…
Am adunat asa, frantura cu frantura,
Tot ce am simtit,
Tot ce am gandit,
Tot ce am iubit,
Atunci
Si de atunci…..
Le-am pus, apoi, la pastrare,
Intr-o debara uitata de lume,
Sa le scot la iarna,
Cand ninsoarea ma va ingropa in ea insasi,
Sa pot sa incropesc ceva, orice, din ramasite;
Daca nu o iubire,
Poate-mi iese macar un pulover….

06 iulie 2012

ABIA ATUNCI… de Patricia Serbanescu

petrec noapte de noapte în vise ce dispar

şi mă cufund în marea cu valuri de cleştar...
aştept apoi apusul cu flori supuse sorţii,
ce se-ofilesc înfrânte, de nostalgia morţii...

şi doar când plânge seara cu purpuriu pe cer,
simt o văpaie-n suflet, şi-în juru-mi efemer...
mi-a mai rămas un pic din blânda veşnicie
de patimi de-oi scăpa, sunt liberă de glie...

de va veni momentul s-ajung în nefiinţă,
toţi stropii mei îi strâng în sfânta cugetare,
abia atunci voi auzi, chiar şi din neputinţă
chemarea Ta din ceruri... spre unica-nălţare…