Eu sunt poet... de Nicoara Nicolae-Horia

Eu sunt poet, nu cer să-mi dai crezare,

Legat cu toată viața de cuvânt
Cum e legat departele de zare,
Ploaia de nor și aerul de vânt.

Eu sunt poet și nu o spun cu fală
În văzul și-n auzul tuturor,
Nevindecat voi fi de-această boală
Și dincolo de ea când o să mor

Ca lacrima unui copil bătrân
Din umbra celui răstignit pe roată-,
Eu sunt poet și-așa o să rămân
În sărbătoarea care mi-a fost dată...

 

5 Iulie 2012

 

Valsul unei iluzii Versuri Popa Ines Muzică şi Voce DLC

Cuptor de Boris Ioachim

Sunt coapte grânele în lanuri –

Iubito, iarăşi e Cuptor…
Şi aceleaşi veşnice aleanuri
Mă stăpânesc şi mă tot dor.

Aruncă soarele, cu ură,
Pârjolitoare raze-n jos….
Mi-e inima plină de zgură
Şi nu mai ştiu ce e frumos.

Nu, nu mai ştiu cam multe lucruri:
Despre iubire, despre dor…
De prea mulţi ani, multe buclucuri,
Mi- aduce luna lui Cuptor.

Pleoştite, frunzele-n copacii
Ce-n acest an nu prea au rod –
Aşteaptă să-şi dezlege sacii
Norii - ce ploaia o slobod.

Dar nici un nor, pe bolta vastă,
Nu se zăreşte, oricât privesc…
Azi, marea cerului – albastră
Nu mă mai cheamă, n-o iubesc.

Pustie-i strada în amiază –
Pustiu mă simt, păşind pe ea…
Cu mintea, dureros de trează,
Mi–e dor de ploaie sau de nea.

În jur e-o linişte-aşa sumbră,
De parc-aş fi într-un cimitir…
Nu-i nici, o boare nici o umbră –
Le-a băgat soarele-n chimir.

…În lanuri, grânele sunt coapte –
Iubito-i luna lui Cuptor…
Şi-mi tot şoptesc, cu stinse şoapte:
„Mi-e dor de tine – tare dor”…

Vine după-amiaza! de Costel Suditu

Am un vecin căruia îi place să taie lemne cu drujba, ceva de speriat! Începe cam la o oară după ce ajung acasă de la serviciu, în fiecare zi cu mici excepţii. Săraca drujbă!.. cam o oră jumătate se vaită. Când în sfârşit termină, se aud cu o rezonanţă şi mai mare câinii satului muşcând seara cu lătratul lor. Nu se auzeau mai înainte, probabil din cauza drujbei ori tocmai asta îi întărâtase.

Şi latră! Latră!.... Când la un moment dat se liniştesc, aşa, cam cât ar bea apă, se aude undeva aiurea un schelălăit anemic de javră stată în soare. Pe rând, încep toţi iarăşi.Of!.... Acum este timpul când alt vecin, iubitor acerb de muzică pe gustul lui- tocmai singurul segment care nu-mi place mie, manele,- îşi scoate boxele în faţa uşii. Se îngrămădesc literele să iasă de pe foaie! Doamne!! Şi tare şi urât!
Undeva în nord-vest, cineva are un păun, care tocmai acum îşi începe serenada. Cine ştie cât de frumos şi insistent cântă(?), mă înţelege. Aşa trec două trei ore din după amiaza mult aşteptată, sperând de fiecare dată să fie altfel. Sper degeaba. Tocmai când mă aşez la măsuţă afară cu o cană de ceai, caietul, pixul şi o scrumieră, începe câinele vecinului a lătra, parcă intenţionat. O pisică sare gardul, urcă într-un copac şi trece pe de-asupra lui privindu-l curioasă şi revoltată acompaniată de acelaşi schelălăit nesuferit şi foarte enervant.
Acum ies copii la joacă pe uliţă. Îmi iau cana, caietul şi pixul- scrumiera nu, că mai am una în casă- şi intru în cameră. Închid termopanele-nu sunt adeptul aerului condiţionat- , pun un mic ventilator cu ochii în tavan şi cu un prosop udat în apă rece stors bine, pus când pe faţă când pe spate, încerc să prind şi eu partea mea din după amiază. Dar ce?! Sună telefonul.
- Da!... săru’mâna tată! Acum?... bine! Hai că vin!
Şi aşa, n-am apucat să scriu o literă sau să beau o ţigară ori să fumez un ceai... pardon!... invers, şi şeful mă mai întreabă în fiecare dimineaţă bănuitor, de ce am ochii roşii? Trebuie să scriu ceva, altfel nu adorm.

De-ai fi… de Ovidiu Oana-pârâu

un singuratic lac de-ai fi

în nufăr m-aş preface

ca veşnic tu să mă săruţi

şi să mă strângi în braţe.

de-ai fi un răsărit de soare

în marea adâncă m-aş ascunde

în zori de zi să luminezi

adâncu-mi plin de umbre.

de-ai fi tu luna argintie

aş fi o minunată stea

ca pururi să mă ai aproape

să-ţi pot cânta şi murmura.

de-ai fi tu pasăre stingheră

eu cuib în stâncă ţi-aş săpa

la pieptul meu cu drag te-aş ţine

şi somnu-ţi dulce l-aş veghea.

...

dar tu nu eşti decât un vis

ce nu mă lasă să adorm

nu eşti decât un cântec trist

iar eu îţi sunt refren.

Ovidiu oana-pârâu la 4 iulie 2012

Dinţi de beton de Costel Suditu

Ieri, am privit-o în ochi;

Frumoşi
Dar aprigi;
Părea bucuroasă că
Ne întâlnim;
A fost o îmbrâţişare cât
O şoaptă de secundă;
Nu mă dezmeticisem când
M-a respins dezamăgită
Privindu-mă cu regret;
Parcă regretam şi eu,
Dar i-am văzut gluga
Ce-i acoperea fără-de-viaţa;
Şi mi-am dat seama:
Era...
Suntem toţi iubiţi de ea,
Acum am zăzut-o pentru prima oară;
E frumoasă dar supărată
Că nu este iubită de nimeni;
S-a depărtat lăsându-mă
În genunchi lângă beton;
Abia atunci m-a trecut fiorul:
Am fost faţă în faţă;
Ne-am privit în ochi!

Povaţă de Costel Suditu

Când eram mic

Mama îmi spunea:
-„Să nu minţi băiete,
O să rămâi fără dinţi”!
Ce mă chinuiam 
Să înţeleg!
Ce legătură aveau dinţii
Cu minciuna?!
Aveam încredere în mama,
Aşa că, de fiecare dată când
Eram tentat să verific,
Sfârşeam gândul cu limba
Pipăindu-i;
Apropo!
Acum, aceeaşi dinţi,
Îi periez de câteva ori pe zi;
Ce sfat bun!
Încă îi mai am pe toţi
Aşa cum erau atunci.

în parlamente se adună corbii de Ovidiu Oana-pârâu

în parlamente se adună corbii

şi rostuiesc destine infernale

scuipând sentinţe ce le văd doar orbii

create pe nevoi conjuncturale

extrem de neplăcut e croncănitul

acestei liote de perdanţi în negru

cu ei orice-nceput e chiar sfârşitul

nici dracul n-ar scăpa de ei integru

pulimea vrea şi-acum să îl voteze

politicianul corb e un deştept

da Doamne legea bună să-l vâneze

şi vremi mai bune fă-mă să aştept!

 la 3 iulie 2012

RECOMPUNERE de Patricia Serbanescu

îmi acopăr trupul cu umbrele trecutului,

afundându-mi dorurile în amintiri ce mă recompun...
rămân iubirile înfipte în coroana verii...
izvoarele zdrumicate dantelează inima sfârtecată,
izbind-o de stâncile nemiloase ale timpului implacabil...
privesc spre zenit, căutând hotarul infinitului,
cusut în prelungirea mâinilor mele...
ating cu buzele... rostul vieţii, imaginându-mi 
surâsul tău între palmele ce nu mai au puterea mângâierii...
reuşesc să prind grimasa ce-şi croieşte culcuşul în suflet,
trecând prin iris, perforându-l...
odată stabilit locul adormirii, voi aştepta sfârşitul veacurilor
care ne va apropia pentru totdeauna, amestecând lutul...cu lutul.

 

Resemnare de Vali Zavoianu si Iurie Osoianu

Ce tumult pagan ma-ncearca

Murmurul prin suflet trece
Trupul tremura de parca
Mangaierea ta e rece. (Vali Zavoianu)

Nu e rece mangaierea
Nici privirea nu e rece
E ecoul din tacerea
Murmurului tau ce trece.(Iurie Osoianu)

Tu respiri numai dorinta
Dar straina-i adierea
Si mi-e fara de putinta
Sa-ti simt calda mangaierea.(Vali Zavoianu

Sunt barbat asa mi-e firea
Si instictul ancestral
Iar ca tu nu-mi simti iubirea
E pacatul tau stelar...(Iurie Osoianu)

Visul molcom si cuminte
Il destrami in crud suspin
Si un haos am in minte
Mi-e cand ploaie, cand senin.(Zavoianu Vali)

Da desigur sunt de vina
Ca nu pot a intelege
Visul tau ce tot suspina
Prins in a iubirii mreje.(Iurie Osoianu)

E o lupta cu dorinta
Eu credeam ca-i Paradisul
Imi semnezi acum sentinta
Si... s-a terminat cu visul.(Zavoianu Vali)