Cuptor de Boris Ioachim

Sunt coapte grânele în lanuri –

Iubito, iarăşi e Cuptor…
Şi aceleaşi veşnice aleanuri
Mă stăpânesc şi mă tot dor.

Aruncă soarele, cu ură,
Pârjolitoare raze-n jos….
Mi-e inima plină de zgură
Şi nu mai ştiu ce e frumos.

Nu, nu mai ştiu cam multe lucruri:
Despre iubire, despre dor…
De prea mulţi ani, multe buclucuri,
Mi- aduce luna lui Cuptor.

Pleoştite, frunzele-n copacii
Ce-n acest an nu prea au rod –
Aşteaptă să-şi dezlege sacii
Norii - ce ploaia o slobod.

Dar nici un nor, pe bolta vastă,
Nu se zăreşte, oricât privesc…
Azi, marea cerului – albastră
Nu mă mai cheamă, n-o iubesc.

Pustie-i strada în amiază –
Pustiu mă simt, păşind pe ea…
Cu mintea, dureros de trează,
Mi–e dor de ploaie sau de nea.

În jur e-o linişte-aşa sumbră,
De parc-aş fi într-un cimitir…
Nu-i nici, o boare nici o umbră –
Le-a băgat soarele-n chimir.

…În lanuri, grânele sunt coapte –
Iubito-i luna lui Cuptor…
Şi-mi tot şoptesc, cu stinse şoapte:
„Mi-e dor de tine – tare dor”…