"Nu mă mai
iubeşte, mă înşeală, nu mai are rost să trăiesc. Din iubire prea multă pentru
EL o să mă arunc în fața trenului".
Iubirea pusă în aceeaşi ecuaţie cu crima.
"Dacă nu e a mea, atunci să nu fie nici a altuia."
Şi mă întrebam: Mai este iubire?
Iubirea are o doză de obsesie şi nebunie, de gelozie şi lipsa de raţiune. Dar când toate acestea o copleşesc se mai poate numi iubire?
Când pasărea albă se transformă în acvila hrăpăreaţă care îţi smulge ochii şi vrea să-ţi ciugulească cadavrul, când mângâierea devine pumn şi vorba dulce devine pumnal împlântat drept în inimă, se mai poate numi iubire?
Unde greşim atât de mult?
Când ni se greşeşte atât de mult?
Mai e iubire sau e jaf la drumul mare? Sau inimă călcată în picioare, fărâmiţată şi aruncată la primul coş de gunoi?
Ce te face să priveşti obsesiv telefonul, să-i cotrobăieşti buzunarele, să iscodeşti prietenii, să te uiţi cu un fel de ciudată nevoie la cutia cu pilulele de somn? Ce te face să crezi că EL o să-şi schimbe gândul de a pleca dacă tu ameninţi ca fără el nu vrei să mai trăieşti?
Că mai bine mori, că viaţa nu există dincolo de pierduta lui iubire.
Nu știu.
Dar un lucru ştiu sigur. Iubirea e frumoasă. Şi sinceră. Nu are urme de ruj pe gulerul cămăşii de la buze străine. Dă telefon când promite. Şi dacă nu te mai vrea îţi cumpără un buchet de flori şi-ţi mulţumeşte că ai existat.
Ştiu sigur că iubirea nu-ţi taie venele, nu te aruncă în fata trenului şi nu-ţi face cu ochiul dintr-o cutie cu somnifere. Şi nu-ţi pune un pistol la tâmplă.
Îmi aduc aminte de un tablou pe care l-am văzut odată la cineva. Un cal superb care alerga singur într-un peisaj de vis."Lasă-l liber. Dacă e să fie al tău, se va întoarce şi va alerga spre tine"
Iubirea pusă în aceeaşi ecuaţie cu crima.
"Dacă nu e a mea, atunci să nu fie nici a altuia."
Şi mă întrebam: Mai este iubire?
Iubirea are o doză de obsesie şi nebunie, de gelozie şi lipsa de raţiune. Dar când toate acestea o copleşesc se mai poate numi iubire?
Când pasărea albă se transformă în acvila hrăpăreaţă care îţi smulge ochii şi vrea să-ţi ciugulească cadavrul, când mângâierea devine pumn şi vorba dulce devine pumnal împlântat drept în inimă, se mai poate numi iubire?
Unde greşim atât de mult?
Când ni se greşeşte atât de mult?
Mai e iubire sau e jaf la drumul mare? Sau inimă călcată în picioare, fărâmiţată şi aruncată la primul coş de gunoi?
Ce te face să priveşti obsesiv telefonul, să-i cotrobăieşti buzunarele, să iscodeşti prietenii, să te uiţi cu un fel de ciudată nevoie la cutia cu pilulele de somn? Ce te face să crezi că EL o să-şi schimbe gândul de a pleca dacă tu ameninţi ca fără el nu vrei să mai trăieşti?
Că mai bine mori, că viaţa nu există dincolo de pierduta lui iubire.
Nu știu.
Dar un lucru ştiu sigur. Iubirea e frumoasă. Şi sinceră. Nu are urme de ruj pe gulerul cămăşii de la buze străine. Dă telefon când promite. Şi dacă nu te mai vrea îţi cumpără un buchet de flori şi-ţi mulţumeşte că ai existat.
Ştiu sigur că iubirea nu-ţi taie venele, nu te aruncă în fata trenului şi nu-ţi face cu ochiul dintr-o cutie cu somnifere. Şi nu-ţi pune un pistol la tâmplă.
Îmi aduc aminte de un tablou pe care l-am văzut odată la cineva. Un cal superb care alerga singur într-un peisaj de vis."Lasă-l liber. Dacă e să fie al tău, se va întoarce şi va alerga spre tine"
