Dor de zbor de Camelia Armati

Mă macină un dor de zbor...

De când mă știu aș vrea s-adorm
Pe-un nor pufos, mai albăstrui,
Să dorm ca-n Paradisul Lui...

Și, Doamne, bine mi-ar mai fi,
Să mă trezesc în alba zi
Cu aripi mari și colorate!
Doar două vreau, aci, pe spate!

Când le deschid, să mi se pară
Pământul cât o nucă ori pară,
Să mă salut cu-astronauții
Și să mă strige-n cor cu toții.

Poate să beau și o cafea cu ei,
Posibil, chiar pe Calea Laptelui!
Pe Carul Mare-ncet sa îl urnesc
Și la cel Mic să-l duc și să-l lipesc!

Când bate soarele în zi senină,
Să-ntind aripa-n el dupa lumină,
Iar noaptea, când e lună argintie,
Prin aripi să-mi scânteie poezie...

Dor de pamânt de mi-o veni cândva,
Să iau cu mine de pe cer o stea
Și s-o aduc, să o așez pe-un munte,
Lumina-i albă, noaptea s-o inunde.

Cu păsările să mă-ntrec în zbor
Și-o pană roșie în aripi-mărțișor,
Să li-l agăț cu drag, scânteietor,
Să fiu mereu colega dragă lor.

Bine-ar fi, Doamne, ce minune,
De mi-ar zvâcni din umeri aripi bune,
Să ma ridice ca s-adorm pe-un nor...
Visez și eu, visez, Doamne, să zbor...

Camelia Armati