Se trezeşte-o nouă zi de Renate Müller

Se trezeşte-o nouă zi

cu zoriori înzmeuraţi
ce din senin se nasc 
din roze şi din crini

Se trezeşte-o nouă zi
desculţă-n câmp de rouă
se lasă-n ierburi fluierând
într-un flaut de-argint

Se trezeşte-o nouă zi
prinde-n degete duioase
flori să facă o cunună
ce o pune peste lume 

Renate Müller

MAMA de Mihail Rujoiu

De nimeni nu imi este dor 

Decat de mama mea ,
Caci sufletul ei cald si bun 
Mereu ma alinta.

Si ma privea in ochi mereu,
Cu dragoste de mama buna 
Si vorbe dulci ea imi spunea 
Sfaturi de zana buna.

E mama mea si o iubesc 
Si sufletul il simt aproape,
Caci nimeni pe acest pamant,
De ea nu ma desparte.

Ma invata tot ce e bun,
Sa lupt,sa invat si sa iubesc 
Si tot ce misca pe pamant 
Eu ca sa ocrotesc.

Ca ea nu e nimeni pe pamant
Si nu cred ca exista oare,
O floare mai gingasa cum e ea 
Fiinta atat de atragatoare.

Din cartea ;Din fum de tigara...

06-V-1991

ACUM de Irina Nedelciu

Îndrept privirea-n altă parte

Tu nu-mi mai eşti nici muz, nici şoapte.

Am obosit s-aştept în noapte

Un  'te iubesc' băgat în poate.

Acum, că totul s-a sfârşit,

În ochi s-a stins un asfinţit,

Dar... mi-a rămas un răsărit

Şi-o poftă mare de iubit.

Şi pot din nou să cercetez...

Cu-al meu smarald în univers

Fără să plâng sau să oftez,

Cu slova-mi simplă în cel vers.

Iar dorul ce m-a tot lovit

Cu amintiri despre nimic,

S-a dus în drumul rostuit

Bătut în gânduri, pic cu pic.

De azi m-am lecuit de tine,

Am rupt brăţara ce mă ţine.

Acum sunt liberă să zbor

Către iubire... fără nor.

Irina Nedelciu la 21 iunie 2012

Mă chemă vântul... de Costel Suditu

Mă cheamă vântul, mă strigă-n el cuvântul
Ce l-am lăsat a-mi face viaţa un păcat;
Căci am jurat.

Mă cheamă vânturile toate c-au fost lăsate,
Şi am uitat cele ce sfinţii au cătat
De respectat.

Mă şuieră în suflet vântul, mă ia pământul
Că nu sunt om să am un pom;
Să-i ascult cântul.

Floare de plâns de Costel Suditu

Spintecă în continuu.

Spintecatul ăsta....
Gheară avară!
Cleşte hrăpăreţ ce taie lăstarii!
Şi nenăscuţi...
Nu mai lasă nimic.
Întunericul adună
Pe căi îmbâcsite cu mucegai
Numai dureri;
Rod al florii negre;
Otravă plânsului dalb.

Aparenţe de Veronica Simona Mereuta

păstrate cu o grijă bolnavă de lumină,

alcătuire de umbre,mai alese decât grâul de neghina întunecată,
a-i afla nepătrunsul ar însemna o rană în plus,
pe care doar tu ştii că n-o mai poţi duce, recicla,
precum mâlul ce-l sălăşuieşti cu umilinţa păcătosului,
în adânc de nufăr.

Nu mă privi,chiar dacă ţi se face dor amarnic,
sunt încă dependentă de blândeţe,
naivul ochilor mei suferă de răcoarea aerului pierdut,
de muntele amânat întru urcuş,
chiar apropierea...doare!

Poţi crede,
dincolo de cuvinte-rastălmăcire,
că dragostea nu e un chist,
un bibelou lipit de o etajeră prăfuită,
la bunul plac al clipei potrivite...?!

E un zbor,
altceva ar fi de prisos,
lumina chiar se opreşte din goana-i nebună de ţel,
pentru a învăţa că una sunt,
drumul şi calea,
atunci când arborii ascund soarele,
sau îl păstrează pentru o altă viaţă


...A TA!

21.02.2012
Vero

Un rai lumesc de Ovidiu Oana-pârâu

Era tot parcul un palat,

Luxurianţe tropicale,

Ce străjuiau într-un regat

De pajişti cu sclipiri florale.

Podelele-s de iarbă verde

Având intarsii de culoare,

Prin care drumurile-şi pierde

Poporul de vieţuitoare.

Cu truda lor, împărăţia,

Furnicile o fac prosperă,

Iar florile cresc bogăţia

Aromelor din atmosferă.

Coloane-s trunchiuri viguroase

Ce sprijină ca bolţi, frunzişuri

Din care curg armonioase,

Triluri pe large luminişuri.

Pereţi de iederi se ridică,

Jur-împrejur, vântul să ţină

Din răsuflarea-i care strică,

Orânduiala lor divină.

Decorul ? Tufele de roze,

Ici-colo-n cale presărate,

În rând cu mândre tuberoze

Şi panseluţele pictate.

Curteni, un stol de zburătoare

Ce rătăceşte prin tufiş,

Iar clown e o ciocănitoare,

Ce strică-al scoarţei înveliş.

E sfetnic corbul cel sfătos

Care veghează scrutător,

Pe jeţul lui din chiparos,

La pacea-ntregului popor.

Ca orologiu au un cuc,

Atent le dă la toţi de veste

Din cuibul pripăşit în nuc,

Că linişte-n cetate este.

Acesui rai odihnitor

Ce n-are prinţ sau împărat,

Doar soarele strălucitor

Îi face traiul mai bogat.

El, cu alaiul lui de nori,

Aduce seve şi lumină

Pentru supuşii iubitori

Şi poartă numele: grădină.

Ovidiu Oana-pârâu la 20 iunie

Uite,sunt liber! de Veronica Simona Mereuta

citesc in picaturile de ploaie

ce cad ranite pe asfalt,
ca-ntr-un ziar de scandal.
stiu,se da o batalie,acolo sus,
si nu mai este de mult a mea
uneori ti-e de-ajuns sa arzi in ochi straini,
unde vorba are taisuri scrasnind,
iar cuvantul-unealta ramane scris,
a neputinta,
pe file cu sange uscat de ultim visator.

imi tin umbrela pe umar
si ar putea fi,la fel de bine,
chilia mea de piatra,
muntele personal de intelepciune,de indurare,
de viata traita clipa de clipa.
si-apoi...eu...

Nu te opri din drum,
chiar daca m-ai zarit,
cand oglindeam in suflet razele soarelui.
voi fi aici,intotdeauna,aproape,
mai cu seama cand vei ingadui ragazul.
iti voi asterne in palme doua vorbe bune,
o gura de apa limpede,
cat sa poti merge mai departe. 

Vero

Veronica Simona Mereuta

Ma-ntrebi ce ascund
atunci cand nu spun ce-astepti sa auzi
Tu,
doar respira pana la trei
si numara adanc
treptele ce in mine coboara
De ai sa te cauti acolo,printre amintiri
n-o vei gasi
pe ea
Clipa ce in tine urca
si-ti spune cum e iubirea de-acum,
nu vrea sa stie cat e de mare lumea
cat de departe totul

Nu incerca sa ma intelegi
dinauntru inafara
si, crede-ma!
precum noaptea,
fiecare stea

Cântec despre dragoste de Boris Ioachim

Când iubeşti, ţi-e pasul sigur, călcând slobod şi vioi

Şi privirea-ţi înfloreşte când rosteşti cuvântul „doi”.
Semenii ţi-i simţi prieteni şi să-i înţelegi înveţi
Iar un zâmbet cald te face, dintr-o dată, să te-mbeţi.

Grijile dispar în ceaţa înnoratului trecut
Fleacuri par acele lucruri care, odată, te-au durut.
Zilele ţi-s luminoase – fie ploaie, fie ger
Iară noaptea gându-ţi zboară către stelele din cer.

Când iubeşti, cu încântare poţi ţinti spre viitor
Căci iubirea te preschimbă din pietroi în fulg uşor.
Într-un veac în care banul este un ciocoi hapsân –
Vreau iubirea să-mi domine sufletul – ca un stăpân.

Când iubeşti, pare că cerul se deschide, dintr-o dat’
Ca un trandafir albastru, de lumină-nrourat.
Toate căile par drepte, fără pic de povârniş
Şi-o căldură te cuprinde, calm şi tandru, pe furiş.

Te simţi bun – un fel de rege, înţelept şi altruist…
Veselia-ţi este mamă şi nu ştii ce-nseamnă „trist”.
Primăvară-ţi este viaţa, chiar de afară-i iarnă grea –
Şi pe frunte, drept pecete, porţi, mereu, rază de stea.

Ştiu, iubirile-s făcute să se stingă – când şi când…
Însă, dragostea nu moare pe deplin, nicicum, nicicând.
Cred că dragostea-i menirea – idealul vieţii-ntregi
Şi-i de ajuns să fii doar sincer ca să poţi s-o înţelegi.

Lume, lume – hei, prieteni, când iubeşti eşti CINEVA
Altfel viaţa-i doar un teatru, plin de măşti şi mucava.
Când iubeşti, nu te simţi singur – fiindcă poţi să mai visezi –
Fără dragoste, prieteni, nu-nfloresc pomii în livezi.

Şi atunci, ce îţi mai rămâne, pentru ce să mai trăieşti?
Stearpă şi pustie-i viaţa, când nu poţi să mai iubeşti.
Fără noimă îţi e calea – chiar şi ţie-ţi eşti intrus;
Dragostea nu are moarte – fiindcă-i dar venit de Sus…