Toamnă citadină de Boris Ioachim

Cum plânge toamna, cu şuvoaie groase
De lacrimi reci, din cerul cătrănit!
E timpul hâd al zilelor noroase

Şi-al nopţilor ce par fără sfârşit.

Iubito, ia-ţi pe tine groasă haină
Şi stai aproape de calorifer,
Căci gura sobei, e demult o taină –
Chiar „sobă”-i un cuvânt plin de mister.

Priveşte cum asfaltul ud luceşte
În fulgerări de faruri de maşini…
Pe trotuar, un pom frunza-şi jeleşte –
Parcă şi pomii sunt tot mai puţini.

Lipeşte-ţi fruntea de fereastra rece
Şi printre picurii ce răpăiesc
Gândeşte, calm, cum viaţa noastră trece
Şi cât de rar ne spunem „te iubesc”.

Oraşul e o junglă care seacă
Tot ce-i frumos în om şi plin de vis,
Iar dragostea de semeni se îneacă
Într-un ocean de bârfe şi plictis.

Eu nu mai cred că voi trăi vreodată
Liniştea caldă-a zilei pe un câmp –
Căci şi natura-a devenit ciudată –
La fel, cum eu, devin ciudat şi tâmp.

Şi plânge toamna tristă-n lungi şiroaie
De lacrimi reci – pe veacul stăpânit
De îndoieli, ce zilnic ne-încovoaie –
Iar noi, de prea mult timp, nu ne-am iubit.

…Iubito, ia-ţi pe tine groasă haină
Şi stai aproape de calorifer,
Căci gura sobei, e demult o taină –
Chiar „sobă”-i un cuvânt plin de mister…