Toamna pleacă-n cocori,
culegându-şi castanele
rumenite de vreme,
iar soarele-i atârna
gutui cu gust strepezit în plete.
Iubito,
sunt velă arcuind peste zări
şi tare-aş mai vrea să plec,
undeva
unde ţipătul lumii
coace struguri de fericire.
Te-aş lua
să gustăm boabele de rubin
ca inimile noastre,
fiindcă numai cu tine
aş simţi lumea inundându-mi
cocorii ce ţipă cântecele
pentru vara ce-am fost amândoi.
Iubito,
toamna-mi aşează sufletul
în nervurile frunzelor.
Prinde-le-n mână
şi le-aşează lângă inima ta.
Fiindcă tu eşti ţărmul
pe care-l visez...
Pe care-l visez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu