Octavian Petrescu - Mama

Va trece timpul neoprit

În zborul său spre nemurire,
Şi multe lacrimi din adânc
Se vor topi întru iubire,
Dar nu va fi nimic mai pur
Din vechea lume ce mă cheamă,
Decât să fiu din nou copil
Şi să te strâng în braţe, mamă!

Când răscolit de-ntruchipări
Ale furtunilor vieţii,
Ca nişte vase-n depărtări
Simt cum trec anii tinereţii,
Să mă întorc la început,
Să mai zâmbesc încă o dată,
Că lumea e un vis frumos
Care nu moare niciodată.

Îţi mulţumesc, măicuţa mea,
Că te gândeşti cu drag la mine
Şi-mi dăruieşti iubirea ta
Să-mi fie cald, să-mi fie bine!
Mă strângi în braţe şi îmi spui
Cuvinte dulci, de-ncurajare,
Iar lacrima din ochii mei
O ştergi cu zâmbetele tale.

Deşi departe sunt acum,
Deşi oceanul ne desparte,
Te simt, măicuţa mea, aici,
În inima ce-n mine bate
De dorul Ţării, dorul tău,
De dorul tinereţii mele,
Ce-a-nmărmurit pe chipul meu,
Sub lacrimi tainice şi grele.

Prin tine sunt mai bun în lume,
Iubesc mai mult şi-mi este dor,
Tu eşti izvorul, eşti lumina
Prin care sunt nemuritor;
Doar cu o vorbă-mi dai putere,
Vorba de lapte din trecut,
Şi dacă pic în lupta vieţii,
Mă ridic iar, ca nou-născut.

De n-ai fi tu, măicuţă dragă,
Aş pierde multe idealuri,
Furtuna sufletului veşted
Ar ridica la ceruri valuri,
Să vadă Dumnezeu din ceruri
Chinul zbătându-se spre tine,
Şi cu puterea Lui divină
Să te aducă iar la mine.

(Octavian)