Irina Nedelciu - Aventura

Şi cum spuneam ulterior,
Sunt amintiri care nu dor.
Ţi-aduc doar o melancolie
Şi-un zâmbet cald pe faţa vie.

Aşa se-ntâmplă iar cu mine,
Văd iar trecutul prin coline
Unde-mi juca ea, amintirea
Cântând la focu-aprins, cu uimirea.

Aveam vreo zece anişori
În vizită la verişori,
Într-un sătuc uitat de lume
Cu dealuri şi coline-n dune.

Puneam la cale-o nebunie
Să căutam mure prin glie,
Aveam un plan elaborat
Trasat în pix, în scris codat.

Eram tare vijelioasă,
Frumoasa şefă, cea fiţoasă
Venită de prin Bucureşti
Cu aere tovărăşeşti.

Dictam în stânga şi în dreapta
De mă durea mâna, săraca.
Copiii toţi stăteau holbaţi
Privind stând drepţi, erau soldaţi.

Băieţii tare-nfierbântaţi
Priveau în ochii mei turbaţi.
Un gest dacă facem la unul
Ceilalţi erau loviţi cu tunul.

Ce îmi plăcea să îi agit !
Că de, eu îmi doream gagic.
Dar nu să fie oarecare
Ci un viteaz nevoie mare.

Dar staţi aşa c-am deviat
De la poveste şi cântat.
Şi cum spuneam, puneam la punct
Tot ce aveam prin al meu gând.

Şi iaca !... ne veni momentul
Să ne pornim la drum cu-ncetul
Cântând voioşi, săltând zbengoşi
Privind la melcii somnoroşi.

Eram cu toţii-n plin elan
Tufişul să-l găsim pe deal,
Când tunetul ne da de ştire
Că e stăpânul din coline.

Dar ce folos, nu ne păsa
Călcam tot pe cărarea grea.
Eram ajunşi cam la jumate
Într-o livada de pruni ,frate !

Ce fericire era pe noi !
Viteji ne cocoţam, vioi
Mâncam la prune-n nebunie,
Când s-a pornit o vijelie.

Cu fulgere şi stropi de ploaie
Trosnite-n tunete greoaie.
Şi nu vă spun cu ce viteză
Am coborât din prun, în freză.

Atunci nu am simţit nimic,
Cucuiul îmi era chiar mic.
Doar frica avea stăpînire,
Pe trupul meu şi pe simţire.

Cu-n fluierat de băieţoi
I-am adunat pe toţi un-doi
Şi într-un cor organizat
În ţipete ne-am aruncat.

Fugeam alunecând la vale
Cu tunetele în spinare
Şi când dadea şi-un fulgerat
Un ţipăt se-auzea turbat.

Eram ca nişte curci plouate
Înnoroite şi speriate,
Gonite de răbojul apei
Sub streaşina unei polatre.

Într-un final am răzbătut.
Călcam în sat, eram năuci.
Priveam speriaţi pe la uluci
Să nu ne vază niscai cuci.

Că de, mândria şifonată
Ne îmbraca, cântând şocată
De cel noroc ce-a dat pe ea
În ziua aceea... Ce belea !

Aceasta ne-a fost aventura,
Cu noroieli şi-nţepătura
În eul nostru supărat
Că l-am trimis la măturat.

.