A trecut timpul, a trecut
Fără cuvinte, făr-o veste,
Lăsând în urma lui, lăsând
Decât miraj, decât poveste!
Retras în sine, îl ascult,
Îi ascult plânsul, râsul, zborul,
Eu, personajul de demult,
Şi eu, de astăzi, scriitorul.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu,
- Nevrând să îl imit pe Creangă -
Spre trecut trag mereu, mereu,
Căci dragă mi-este, - cât de dragă! -
Pierdută pentru veşnicie,
Ca o corabie în zări,
Frumoasă, făr-asemănări,
Iubita mea copilărie!
O, şi acolo, în trecut,
Parcă o văd venind pe mama,
Cu părul ei bălai, frumos,
Şi ochi căprui, cum este toamna,
Cum ca-ntr-o operă de vis
Îşi mângâia copilul dulce,
Poveşti frumoase îi spunea
Şi îi cânta, ca să se culce.
Cât de frumoase amintiri
Sunt cele-ale copilăriei!
Mi-aduc aminte chipul drag
Al Lui Iisus, şi al Mariei.
Era de Paşti şi mă duceam
La-mpărtăşit, de dimineaţă,
Pe nemâncate, ca să fiu
Curat la trup, senin la faţă,
Şi ce senzaţie trăiam,
De mă născusem parcă iară,
Dar nu din carne, ci din duh
Ce mirosea a primăvară!
Ca toţi copiii, la scăldat
Nu ratam poate niciodată
Să merg, împins de-un dor curat
De-a prinde-n braţe lumea toată.
Mă mai loveam din când în când,
Dar nu ştiam ce este rana,
Căci mă gândeam: Acasă-ajung
Şi-acolo mă aşteaptă mama!
Mă bandajează cu-n crâmpei
De carpă umedă şi rece,
Iar eu privesc cum mâna ei
Mă mângâie încet… Şi-mi trece.
Îmi zice tata un cuvânt
Mai îndârjit, ca o povaţă,
Cu glasul tare, chipul blând…
O contradicţie măreaţă.
La mare, noaptea, toţi plecam
În zori de zi, întotdeauna.
Când în maşină mă suiam,
Aş fi primit cu mine luna,
Atât de fericit eram,
Că nu pot scrie sentimentul,
Nici necuvântul n-ar putea
Să-i inventeze alfabetul.
Miros de ceai şi de cafea
Aveam în nări, în ochi splendoarea
Vieţii, aşteptând, simţind
Că mâine voi atinge marea.
Un înger pur, netemător,
Slăvind icoana tinereţii,
Desculţ umblam prin ploi, desculţ
De ghete şi de grija vieţii.
Pe râuleţele de ploi
Puneam chibrituri să plutească,
Apoi la-ntrecere ne luam
Cu-aceste bărci din lumea noastră,
Noi, vechi prieteni, toţi crescuţi
Pe-aleea veche, legendară,
Unde alunii nevăzuţi
Îşi mişcau coama milenară.
Sau la cules de melci mergeam,
Şi de-aia inima îmi creşte
Când Barbu lumii povesteşte…
La plasă sau la kil’ vindeam.
Munceam o zi pentr-un bănuţ,
Dar banul ala… Ce valoare!
Când îl prindeam nerăbdător
Cu mâini micuţe şi murdare!
Multe-s de spus, multe poveşti
În mintea caldă mi se-arată,
Dar printre ele strălucesc
Mai mult acelea de zăpadă,
Căci sărbătorile de vis,
Pe care iarna le-mpleteşte,
Sunt tot ce are mai frumos
În el, un suflet ce trăieşte…
Cu Moş Crăciun venind tiptil
La brad, cadouri să aducă,
Cu sănii lunecând frumos
Pe pârtia legată-n luncă,
Cu glasuri calde de copii
Şi seri frumoase, de poveste,
Încât ce-a fost şi nu mai este
Nu poţi trăda, nu poţi răni.
Iar azi, iar azi… pierdut e totul,
Neliniştit şi tainic crez.
Aş plânge, dar o să vă pară
Că nu-i normal, exagerez,
Deşi cât de fragil e omul,
Cât de firav şi de umil
În faţa timpului, nu ştie,
Şi asta-l face iar copil.
Dincolo de a sorţii faţă,
Dincolo de al ei ecou,
De tinereţea ce îngheaţă
Şi nu va mai zâmbi din nou,
Ascunşi acolo, în abisuri,
Dar luminaţi de Dumnezeu,
Tinzând mereu spre puritate,
Doi ochi frumoşi trăiesc mereu.
Cu acei ochi privesc iubirea,
Copilăria ce-a trecut.
E-atat de mare fericirea,
Şi totuşi cât de abătut
De la-l ei zbor, mă simt întruna,
Şi-n loc să plâng de fericit
Că am trăit-o cu putere,
Eu o jelesc, că a murit!
Esenin mi se pare-aproape
De zborul şi de plânsul meu;
Pe Eminescu-l simt în lira
Regretului, şi-mi este greu;
Din când în când mă-ndeamnă Puşkin
Să lupt, urlând, ca un bărbat
Adevărat, care iubeşte
Doar prin instinct, descătuşat!
Ca Lenau caut prin sertare
O amintire, un cuvânt,
Îndurerat de despărţirea
Ce n-o poţi şterge pe pământ.
Aş pune cărţile deoparte
Pe-un câmp de flori, şi foc le-aş da!
Şi-aşa, cu fiecare carte
Ce arde, să salvez ceva!
Iertaţi-mi zâmbetul ce cade
În suferintă ne-ncetat!
Nu-s demn să plâng printre cuvinte
Când alţii plâng cu-adevărat,
Dar pură, ea, copilăria,
Cu tot ce-a fost, cu ce-a rămas,
O voi rosti întotdeauna,
O voi păstra mereu în glas.
Că deşi timpul răvăşit-a
Această lume-armonioasă,
În ea sunt toţi ai mei alături
Şi nimeni nu-i plecat de-acasă,
În ea îmi strâng în braţe fraţii
Cu care azi abia vorbesc,
În ea îmi strâng părinţii-n braţe
Şi pot să strig că îi iubesc,
Acolo mi-a rămas un zâmbet
Ce astăzi uit să-l dăruiesc…
(Octavian, 2010)
