Lumea asta... de Nicoara Nicolae-Horia

Întotdeauna lacrima-i sărată
Și atunci când plânsul nu-i amar,
Tot mai multă lume-i supărată

Ori e fericită în zadar.

Bolnavi înspre uitare se duc anii,
În urma noastră mai rămân strămoși?
Dar nu e vremea încă de litanii,
Copiii să ne fie sănătoși!

Rodească-n ei speranța de mai bine,
De-aceea vă mai spun cât oi mai fi,
Pentru acum și-n vremea care vine,
S-aveți mai multă grijă de copii!
...................................................

Lumea asta-i tot mai supărată,
Lumea asta nu-i precum a fost,
Întotdeauna lacrima-i sărată
Și-atunci când ochiul plânge fără rost...

Atât de dor... de Augustin Septimiu Ion

Atât îmi e de dor de tine 
Iubire blândă și suava... 
Unde-au fugit acele clipe 

Când în trupuri fierbea lavă ?

Când totul strălucea-n averse,
Când veneram verbu-a iubi
Și nu părea ca să ne pese
De ce a fost... sau ce va fi...?!

Mi-e dor de patima iubirii
Ivită-n ochi pierduți de damă...
De-abecedarul fericirii
Pe care-l descifram cu teamă.

De frenezia pasiunii,
Devoratoare, congruentă,
De care tu - minunea lumii -
Ești incurabil dependentă.

Mi-e dor de-acea feminitate
Pierdută cine știe unde,
Perena sensibilitate
Care-i dădu femeii... nume !

Unde-s... plimbările din noapte ?
Cotrobăind prin trupul tău,
Când rătăceam pierdut prin șoapte,
În... Eu-l tău... găseam ecou.

Baiaderă de Ovidiu oana-pârâu

Aş vrea să te-nvelesc în trandafiri,
Iar tu clădită floare lângă floare,
Te-adaugă motiv de ispitiri,
La dansul ce se schimbă în fervoare.

De te-o durea atingerea de spin,
Mă strânge, petrecându-l şi prin mine.
Voi şti cu dezmierdări să te alin
Şi să pătrund mai mult ca el în tine.

Împreunării-i vom găsi sfârşit,
Cu rozele în glastră, pe noptieră,
Prin roşul lor pătând la infinit,
Superbitatea ta de baiaderă.

Ridică-te... de Cătălin Codru

Eu am să zbor acum... Ţie, ţi-e bine?
Ai de trăit aşa?... sau vii cu mine?
Îmbolnăvită-i viaţa asta peste noi...
Trăită la o palmă în noroi.

M-am agăţat şi eu odată de nimic,
Dar n-am căzut atunci când eram mic,
Râdeam şi eu, râdeaţi şi voi...
Ne bucuram de palme în noroi.

M-am strâns să zăbovesc în rugăciune,
Şi-am înţeles ce-nseamnă o minune,
Că poţi ieşi numai cu pas greoi...
Să evadezi din palma de noroi.

Agaţă-te de mâna mea acum!
Vino cu mine am plecat pe-un drum
Te văd... zâmbind cu ochii goi,
Ridică-te!... din palma de noroi!

IUBIRE DIVINĂ - de Paty Serbanescu

Sunt o lumină, strălucind în noapte
un suflet peregrin pe bolţi divine,
De voi urca în pura libertate
mă voi’nălţa puternică, ca Tine...
Sfânt este locul de unde am plecat
amestecată-n val, doresc să-l mai străbat,
Mă-ncununez cu-a razelor lumini
vrajită de curenţii cristalini.

Sclipirile de stele se sting iar dimineaţa
m-oi înalta spre Tine, să te ating, cu faţa
Ridică-mă pe-o stea sau constelaţie
pe orice astru din a Ta creaţie!
Pe-o frunză dusă-n planul îngeresc...
ia-mă în braţe, atunci când obosesc!
Cât aş pleca de-aici să mă feresc
de spinii vieţii, care mă rănesc.

Doruri fierbinţi, Pământul le hrăneşte
prin Tine, doar conştiinţa se trezeşte
Şi toate-n lume ar vrea să se îmbine
cu veşnica iubire, ce-o izvorăşti din Tine.

Octombrie - de Boris Ioachim

Sub al soarelui anemic –
Mult prea palid, trist surâs
Cu năstruşnice rafale
Se strică toamna de râs

Podidind cu frunze moarte
Ţarini, ape şi alei
Şi cu nonşalanţă-mparte
Toate darurile ei:

Croncănit de ciori spre seară,
Triste zile, vineţi nori,
Îndoieli şi viaţă-amară
Şi în piept – de plumb fiori.

Înroşitele-i apusuri
Mă îneacă-n întrebări...
În zadar caut răspunsuri,
Tot scrutând spre depărtări:

Care-n viaţa mea, e aceea –
Dintre multele iubiri –
Cu adevărat, femeia,
Ce-am iubit-o-n răbufniri

De sălbatică dorinţă,
De tandreţi şi duioşii...
De dureri şi de căinţă
Şi senine amintiri?

Întrebări fără răspunsuri –
Întrebări fără de rost...
Înroşitele apusuri
Mă găsesc trist şi anost.

...Sub a soarelui tristeţe –
Sub al său palid surâs,
Toamna îmi tot dă bineţe –
Tăvălindu-se de râs...

Tăcere - de Elena Valeria Ciura

Prietenă a nopţilor târzii,
Când doar fiori din briza mării
Sporesc misterul camerei pustii
Şi mă încearcă plânsul întrebării:

„Cine esti tu?”Tu m-ai plăcut!
Erai doar unul, când te-am cunoscut-
Îi fi tu Ianus, cel reîncarnat
Eu doar visez la ,,primul unicat,,?

Când spre apus se duce luna
Şi linişte aşterne peste case,
Mă tot gândesc şi-mi pictez ochiul
Cu imagini vechi, demult rămase...

De-atunci,,când ochiul lui rotit
Pe după munţi şi văi şi înapoi-
În căutări se risipea şi nerostit,
Adio îşi lua pentru noi doi

Deghizate-n flori de piatră , amare
Se târâiau ispitele, dădeau târcoale-
Aleseră ca standard numai -bunăstare
Dar eu rămân făr’ de răspuns la întrebare...

Un cantec… - de Lacrimioara Lacrima

Un cantec fredonez
Intitulat “iubire”
Strofele-i urmez
Refrenu-i fericire.
In fiecare vers
E un tainic ritm
Ce da inteles
Dragostei in timp.
Toamna a-nceput
Frunze-ngalbenesc
Vantul ce le-a rupt
Pomii desfrunzesc,
Melodia verii
Dulce si fierbinte
Toamnei aramii
Ii lasa cuvinte…
Despre crengi cu flori
Ce acum au fructe
Cerul ce-i nori
Ursind ploi mai multe
Apele domoale
Razbat amintiri
Razele de soare
Au slabe zvacniri…
*
Un cantec ingan
In gand cu blandete
Toamnei vreau sa-i spun
C-are frumusete
Si am sa ma culc
Langa glasul tau
Frigul sa-l alung
Si tot ce e greu,
Dorul l-oi privi
Prin frunza ce cade
Cu suierul vremii
Pe firul de iarba…
Care in curand
Iar se va usca
Covoras dansand
Pe el s-o aseza,
Am sa infasor
Vise sa nu zboare
Sunetul sonor
Se-nalta spre zare
Cantec zamislit
Din iubirea mea
Am sa ti-l trimit
Sa-l canti pentru ea…
*
Fosnetul de frunze, il aud..nu tac…cantec de iubire, il repet cu drag, surd ecou de ploaie m-acompaniaza, peisaj de toamna ma emotioneaza…portret ruginiu fara de metal, construieste parca-n culori de clestar…in strunele viorii care nu trudesc, ce frumoasa-i toamna pentru ca iubesc…

Trecător prin viaţă - de Dani Ela

Am crescut plecată în lume
desluşind mistere de viaţă şi de timp.
Cioburi din existenţa mea
cuprind în cuvinte
cu zbateri de teamă şi dor.
Nu stau s-ascult
cum se scurg minutele cu aripi frânte
într-o cadenţă ritmică
deşi, sufletul plin de-adâncimea ecoului
a rupt lanţurile imaginaţiei
şi a împrăştiat-o spre lume,
paşi de umbră să-i sărute lumina.
Mereu îmi duc visul spre rouă,
cuvântul mi-e armă şi cruce
şi n-am timp să-mbătrânesc
căci veşnicia mi s-a cuibărit în fire…

Ei,Ani, anii...! - de Elena Valeria Ciura

Drăgălaş şi pus pe glume,
Vesel, dar cam fluturaş,
A plecat şi-n astă seară
Să-şi facă turul prin oraş

S-a oprit un pic la Capşa-
Doar aşa, un scurt popas,
Că din pensia trecută
Doar de flori i-a mai rămas!

Este lord cu fiecare-
Ce păcat că timpul trece!
M-am gândit să-ncerc şi eu
Să văd cum se mai petrece!

Dar trecu migniona brună
El se-opri, eu m-ascunsei
Cine se mai poate pune
Cu cei ...douăzeci...ai ei?!