între deznădejdi - de Belean Maria

duci amfore cu maci pentru altarul Maei
pentru ingeri fără de faptă
bobul de neghină albastru

printre zambile și toporași
ține sub aripi
mâinile noastre unite-n vina alergării celeste

dezmierdând vorbele mamei
las printre degete să se prelingă
atingeri prefăcute-n rubine

așteptarea nu mai are pași
iubite
doar o privire să-mi trimiți
și îți voi întinde o crenguță de măr
aburind hotărârea

mii de scântei vor fi ușa unui schit
care ne va sfinți sentimentele

șuierul mâinilor pune peste ochi
gradenuri de vise
acum
aici

vioara cântă -de Belean Maria

ce frumos cântă
știu că o auzi
ne sincronizăm perfect pașii
nu știu cere mai mult
…iertare
fiecare atingere a gândului
deschide alte porți
chiar și porțile tăcerii
poartă chipul tău
eu nu sunt Dionis
spuneai
nici eu Sheherezada
dar suntem scânteie în ceața ultimului fruct

șuvoi de fluturi
ploi
voi știți că cea mai puternică
dovadă a înfloririi este tăcerea

nu pot
nu vreau să mă lepăd de zborul
unicului zbor
unicul
înțelegi tu
care mi-a atins buzele
cutreieră iubite tăcerea
nu uita
să o iubești picătură cu picătură
pe ritmul aceastei melodii

ești din ce în ce mai albă
nu te voi lăsa să cazi din ram

un căluț de mare - de Belean Maria

avea steaua lui albastră
îi spunea povești
o sorbea din ochi
vroia să strige să afle toți despre ea
au început să treacă clipe
zile
fapte pe alături
până ce steaua
s-a apropiat de uitare

când și-a adus aminte
prin gheața albă era un licăr slab
fluturii morții slujeau în jurul ei
sclipirea altădată sidefie era ceață
căluțul de mare
credea că se stinse în smirnă și tămâie
se-ntunecă

prin oglinda de gheață
adevărul e alunecos
mângâierea nu seamănă cu nimic la atingere
nici cu focul
nici cu nisipul

ultimele pale de frig
se retrag pe cedrul bătrân al nordului
ca un soare prin apa cristalină
steaua-și lungește brațele-n adâncuri
în palma-i călduță
căluțul de mare zace inert
masa la care stă albastrul la taifas cu primăvara
se surpă
a nedumerire

iubitule
stelele mor doar în mintea muritorilor
de ce trebuia să mă vezi doar prin gheața albă

de azi
voi zbura alături de cel
care îi va deschide albastrului care a fost sortit să moară
ochii dimineților

ajung întrebările – de Belean Maria

să măsoare totul
sărutându-mi părintește fruntea
Dumnezeu este mereu o trecere
niciodată nu s-a oprit
ca să-l întreb
ce culoare sau gust au tihna cerului

există oare un design
încrustat în lentile de de culoare albastră
care ar putea semăna cu nesfârșirea?

n-o să mai fiu chinuită cu diferite abordări
nu mai vreau
va fi doar una limpede
care deschide albastrul în palmă
când aduce răsăritul din poveste
când fuioare torc trăiri în vești colorate
țesând cel mai deosebit borangic
săgețile șoaptelor
își deșiră simțurile în tablou
și melodia lunii e stratificată între albul și roșul rugului

într-un final
pe tâmpla copacului dezosat de frunze uscate
adoarme vântul
gustul deznădejdii

tu nu poți face asta
nu ști să asculți
dar mai ales
cu nepăsare
strivești cântecul

drumul spre casă - de Belean Maria

în zi de sărbătoare
are miros de busuioc și mir
în buzunar
bunica
avea resturi și de anul trecut
când venea tot cu duminica
și ne-o împărțea frățește și în celalalte zile
de peste an
amintirea asta de ogar încă îmi ocupă locul magic

(tare mi-aș fi dorit
mireasma năucă să-mi umple și acum clipele)

deschid porți surpriză
acel sentiment de frică mă pândește la colț
și ce dacă
o deschid și aștept ca drumul către casă
să aibă același miros

talpa
trasă de adâncuri
slăbește cadența

prima poartă care nu are lanțuri
deschisă
poteca care urcă șerpuind
este verde
- bunico
vreau covrig

buzunarul meu este plin de busuioc
și miez de pâine
mâinile întinse spre riduri
nu vor însera în ceara ce îmbătrânește
pe fruntea himerelor
…întunericul își ia hainele și pleacă

acum știu
de aici izvorăsc duminicile
covrigul de pomană
și eu care credeam că bunica le poartă cu ea

vioara cântă - de Belean Maria

ce frumos cântă
știu că o auzi
ne sincronizăm perfect pașii
nu știu cere mai mult
…iertare
fiecare atingere a gândului
deschide alte porți
chiar și porțile tăcerii
poartă chipul tău
eu nu sunt Dionis
spuneai
nici eu Sheherezada
dar suntem scânteie în ceața ultimului fruct

șuvoi de fluturi
ploi
voi știți că cea mai puternică
dovadă a înfloririi este tăcerea

nu pot
nu vreau să mă lepăd de zborul
unicului zbor
unicul
înțelegi tu
care mi-a atins buzele
cutreieră iubite tăcerea
nu uita
să o iubești picătură cu picătură
pe ritmul aceastei melodii

ești din ce în ce mai albă
nu te voi lăsa să cazi din ram

citesc poemul tău - de Belean Maria

scris în pietre pe nisip
marea este un loc din care privești cerul
iar scoicile
sunetul la capătul căruia pot să ajung mereu
nimeni nu-mi simte lipsa
dorm de ani în crengile mărului
anotimpuri desenându-mi pe piele
incantații
coji
nimeni nu-mi vede lipsa
în fiecare scoică las răvașe
și cu un gest alene
le așez în nisip doar în partea stângă
unde cordul lasă bătăile mai dese
mai sacadate
și calde
dar
nimeni nu-mi aude lipsa
uneori aș vrea să dau pâinea inimii
firimituri pradă păsărilor
să ducă ele semnul printre pietre și nisipuri
ca nu cumva elixirul vieții
să nu aibă hrană
și să o ia razna de nebun
să nu te mai găsească
cu mâinile noduroase modelez plastelina nisipului
sub cântecul suav al sirenei
marea șoptește
ascultă

o să vină și aceea clipă
în care plasa liniștii ne va sta de strajă
strivindu-ne

îmi sprijin vorbele de colțul inimii tale - de Belean Maria

nu mi le mai primești
citești
ai întors luna în dungă
razele pieziș nu mă mai nimeresc
odată cu ele
nici privirea ta

obosesc

am intrat în gândurile tale
ca într-un film interzis
admiram roua ochelarilor de soare
tricoul alb cu două numere mai mare
mă purtai lipită de piept
gândeam doar înspre tine
acum
gândurile strigă
un ultim geamăt
între buze cuvintele se gârbovesc

le fac cadou lunii
poate îți citește cândva
doar ea stă echidistantă
între mine
și partea mea de neiubită

ai spus de Maria Belean

că pe partea mea de cer
ai desenat o floare albastră
și că i-ai împrumutat culoarea dorului din gânduri

dar nu e

desculță pășesc nesigură prin iarbă
nu ating tăcerea
caut cu privirea cerul
cerul meu
sub aripă văd cum se revarsă bătaia inimii
și dezgolirea sufletului

aș vrea
să trec alături de gând
amintirile de pe tâmplă
peste care să-ți treci căldura albastrului
iubite
cerul meu are chip de iguană
floarea ta
împrumută verdele
verdele gândurilor mele

erai frumos de Maria Belean

vocea suavă știa să dea curs înfloririi 
stângaci sau nu 
îndepărtai șuvița după lobul urechii 
să poți atârna povești
…te jucai
aveai dreptate când afirmai că deții monopolul
credeam când căldura palmei tale
adăpostea bujorul obrazului
când buzele sorbeau frumuseți
petale într-un leagăn imaginar

…acum
nu mai aduni zâmbete
ai ales de bunăvoie
ca solii gândurilor tale
să bată la poarta altul leagăn
unde nu cresc licheni
crinii nu ucid

ploaia prăbușește leagănul

mareea crește în ochi de neputință
schițând un zâmbet blând
răceală plopului
îmi sprijină mâna de resemnare

unde ai ascuns căldura inorogul
spune
și de ce ploaia ta se mai adâncește
cu o înserare
eli eli…

zilele alături de umbra ta de Maria Belean

nu sunt oarecare

sunt profilate pe un cer străveziu

timidă rup ramuri din mine
în sinele lor sunt petale 
pe care șoaptele s-au așezat pe aripe de fluturi
fiecare răsuflare din vocea-ți suavă
o strecor în ființă
atingând cerurile cu acordul ei

contemplu cu privirea neștiutoare
mișcări
orientări ninse cu praful așteptării
vise umbrite de lăstari sădiți foarte des
reiau drepturile și cresc nestăpânite
peste ape
ceruri
răsărituri

cu mâini prelungite până-n stele
înclin sărutul
în noaptea de diamant a ochilor tăi
copleșiți de albastru
împreună vom saruta iarba
dimineților
prinse-n tâmple

iubite
vocea ta e ca un balsam
pentru clipe când voi aduna frunze
să-mi fie pleoapă.

binecuvântez de Maria Belean

clipa 
în care gândul deschide fereastra 
spre Bunul Dumnezeu 

Doamne
îți întinzi cerurile
peste sufletul cioplit
fără să întrebi dacă și mâine
se va deschide ușa
cu aceeași putere
de aceea te iubesc

Tu știi
să faci să țâșnească izvoare din pietre
glasul tunetelor le petreci prin văi înverzite
le-ai pus o margine
să nu se întoarcă
să nu veștejească lutul
semințele bune să ajungă lăstari
de aceea te iubesc

văile strâng izvoare
copaci înfrunziți
sălcii ating oglinzile ochilor
adapă setea măgarilor sălbatici
și pe obrazul celălalt
urc încă o treaptă
de aceea te iubesc

acum știu de ce în mine
păsările și-au început cuib
că stâncile sunt adăpost pentru privirea iepurilor
las munții să crească în țapii cenușii
ei nu au fereastra deschisă
mila-i privește prin ploi

Doamne
ai lăsat în valea mea să plutească corăbii
pe unele din ele leviatane
care se joacă cu valurile
pentru că-mi încerci căldura iubirii
pentru toate
întind mulțumirea până la cerurile inimii

ochiul ferestrei

voi trece prin tine
atârnându-mi trupul de mir

16.09.2012

apele învolburate ale amurgului de Maria Belean

ploile dese din jur 
tânguielile fără sfârșit ale Irinucăi 
și a ta din poeme 
mă fac să cred
că anii adună în riduri
urâtul nemulțumirilor
îți place să te zbați în plase himere
o oarecare să fure mila cerșetorului
să te lase pe tine
să-i dezvelești obrazul cald

bătrânelul din leul singuratic
rage Amazonului
în zadar...
fluierul este ornic
un joc care întoarce melodia către doi
la bazar urechile stau ciulite
așteaptă să le pui dimineața la cină

scot poezia din torente
îi piaptăn iubirile
multe
adânci
o apropii de piept
în căldura presărată de buze
doar ea poate zdrobii munții
căutându-ne
cum se face că nu o vezi
pe ce dealuri ți-ai pierdut
malul de opal al sufletului

îmi spui "iubito" de Maria Belean

dar
sunt ploaie
șoptesc

când lin
când în ropote
când tac
dar
sunt ploaie
stropii sunt cuvinte
te îmbracă

începi să vezi
cu mâna
departe

nu auzi
cum se dilată
dâre
între clipe
nu vrea să se nască
paiața
dar
te vindec
să încapi în clipa
care se va naște

ploaia
pierde stropii
șoptind

te minți singur de Maria Belean

îți închipui maci crescând din umeri 
somn albăstrit de cea mai frumoasă așteptare
iubite

oprește-te
te minți
te minți că știi cum dulcele șoaptei este sete
… aduni himere

modelez din liane centura
care-ți va strânge macii mănunchi
care-ți va opri scurgerile sângerii sterile
să nu ajungă în numele meu
în fila goală
… mă privești dincoace de geam
(pulsul cordului l-ai lăsat afară
înlăuntrul frigului)
mângâi părul înflorit
ud
de visare
buzele nasc stele
și un mac roșu-n păr
scoți zâmbetul din izvoare să poți spune
ce dulce ești sub pleoapa fără ploi
dar…
- maia
trage draperiile

lumina este puternică
nu va sta niciodată în genunchi
surâsul inundă feeric odaia
cu flori de salvie și busuioc
siguranța se numără în gustul dulceții
ferestrele rămân deschise

- întoarce pașii rătăciți
colorează-ți lumea în alb
să-ți cuprindă bocancii
încăpățânatule
asta dacă inima
își mai găsește macul din puls
numele meu
este prea departe

am pregătit asta pentru tine de Maria Belean

într-una din nopțile acelea tuciurii 

care-și lungeau clipele rele
până-n bocanci
lipește una din fotografiile mele în centrul desenului
cu ramurile desfrunzite în jur
cu amurgul sângeriu tot mai puternic
iar tu 
un oarecare
închide intrarea în tine
să nu dau năvală
ai afla adevărul despre cum dintr-o firavă tulpină
cresc două frunze
atunci
ai respira așa mult încât ai uita să te oprești
timpul ar mări pasul și nu vreau ca tu să mergi mai repede
ai muri
iar bocancii mei s-ar umple de noroi

am rătăcit
sau pierdut
toate duminicile pe care le-am iubit
mi-e teamă că n-o să mai pot ieși
din odaia bocancului împietrit
dar
mai ales mi-e teamă
că n-o să aflăm adevărul nicicând
despre cele două frunze din copacul ars.

acum înțeleg bătăile dese de Maria Belean

nu le mai cercetez motivele 
le dau drumul
în singura clipă rămasă la poartă
îmi place emoția aceasta
pe prispă este mereu loc de câte zece

împart cu tine fiecare atingere
din adâncuri
buchetul colorat desface mierea nimb
grânele cresc
nu știu care dintre noi le-a semănat dar
se vor coace doar în această clipă
dacă te vei auri
îmi vei spune da

mai știi treapta care urcă
are gustul bomboanei-mentol
tu știi
mereu ai știut
prispa era plină de ambalaje
cuminți de parcă le era frică de tălpi
fără ele tabloul cu grâne intră pe teritoriul secetei

- maia
este ora șapte
nu-mi găsesc cămașa
…îhî
aici sunt restul clipelor
dirijor al gândului
bătăilor inimii
aici
grânele se coc

clipă singuratică
poți lua loc lângă celălalte
te primesc
în pridvorul cald al prispei

te vindec de iubire de Maria Belean

de setea istovitoare ascunsă-n cerneala 
prelinsă iar și iar în lungi poeme 
dacă vrei 

te vindec de neiertare
dar iubite
n-o lăsa să coboare asupra noastră
freamătul din ochii ei
ne-ar ciuguli rodul iubirii
la fel cum noaptea mușcă din zi
și nici mii de mâini înfipte în pământ n-o pot opri
la fel cum necunoașterea din ochii tăi
nu poate desena un inorog cu floarea în dinți
pe strada Principală
aduc imaginea din urmă
de voi mai avea putere
să recunoască desenul
pictat anume pentru tine deasupra pernei

te vindec de rănile
pe unde intră nestinghere femeile străzii
odată
de două ori
doar până lângă
ideea de a fi o creație a Lui
nu voi renunța la pașii din față
la timpul de pe margini

odată vindecat
vei alerga zăpăcit
cu iubirea atârnată de un zmeu
alb
"mulțumesc pentru floare"
te va găsi rezemat
de altă poezie

să nu mă chemi de Maria Belean

în plimbările tale nocture 
oricum voi veni 
așa mi-au prezis ursitoarele la întâiul plâns 

- Maia, ești predestinată să însoțești îngerii
lumina ochilor tăi va sfărma pietre
în zborul veșnic
cu răbdarea mai mare
decât a miriștei în așteptarea ploilor
a orașului însetat de pașii liniștii

o să cred
că în podul palmei tale
cresc nopți albe
într-un șir lung până la stele
în care
doar eu îmi voi despleti părul
doar ție îți voi arăta
ce gură frumoasă am
șoptind rugi
de dor

privește-mă
să nu adorm

nu voi ști niciodată
cum îți place să te numesc
seara ești fir de cer
prevestind tandru
prin pețiolul fiorului ce doarme
artificii
în zori
ploi
care spală urma de sărut

vin și deseară
să nu mă chemi
nu pierd nicio noapte de ceară
îngenuncheată de flacără ei

nu-mi plac de Maria Belean

diminețile acelea 
care numără fluturii arși 
după o noapte 

în care luna își deschide ochii plumburii
în care golul este mai sângeriu
mai mare
mai des
decât cel lăsat de trecerea unui unu
nu-mi place gustul migdalei
mirosul liniștii

doamne
dă-mi pânze spălate-n alb
să înnădesc de-a lungul cărării felinare
să deschid ochii
să văd brațul minciunii
până la urse
... și
ce credeai
că poți cu nada ruptă
amăgi mâna întinsă a purității

… arde

nu mai împart vorbe cu tine iubite
tenebre ale vicleșugului să-ți fie coroană
pâinea inimii hrană fluturilor nerozi
de ce
pentru că aștept ca și tine potopul
doar arca din hârtie
frunze
mai pot salva
fluturii fără aripi
și știi ce
nu vom fi liberi
nodul este prea strâns