... şi au numit-o carte de Ovidiu Oana-pârâu

Venea înspre pământuri din cer înţelepciune,

ce-o adunau sihaştrii şi o credeau minune,

trăiri pe care dânşii ferindu-le de moarte,

le-au dat o formă nouă şi au numit-o carte.

S-a aşezat în vreme trăirea omenească,

schimbându-se din haos, în ordine lumească

să poată să o ducă prin timpuri mai departe,

au strâns ce-i bun din toate şi au numit-o carte,

Ce-a zămislit în lucruri statornice natura,

a copiat poezia, pictura şi sculptura

şi preschimbând frumosul, în muzică şi arte,

l-au rafinat ca formă şi au numit-o carte.

Dar peste toate astea, a lumii devenire,

cu lunga ei cărare şi-n viitor menire,

au luat porunca sfântă, în suflet să o poarte,

au scris-o în versete şi au numit-o carte.

Dragi copii din lumea-ntreagă de Elena Valeria Ciura

Fericiţi sunteţi cu toţii
Când în casă-i cald şi bine – 
Dragostea vă înconjoară,
Aveţi tot ce-se cuvine!

Mamă, tată şi bunici,
Locuri dragi şi jucării,
Dar mai sunt în astă lume
Trişti copii, cu noi amici,

Că i-am cunoscut pe stradă-
Casa lor este-n zăvoi
Eu aş vrea să-i duc la mine
Şi să îi scap de nevoi.

Complicat este a spune
Că a vrea şi a putea
Sunt cuvinte dintr-o limbă
Ce-mplinire nu le da.

Case sunt pentru cei mici,
Ajutaţi sunt ei să crească,
Dar dorul ,cine mai poate
În suflet să-l potolească?

Dragi părinţi ce hoinăriţi-
Nu că staţi degeaba-afară!
Întoarceţi-vă la copii-
De nu-s bani, ei sunt comoară.

Cum trăiesc atâţi-a-n ţară
Veţi găsi şi voi ceva
Nu ne faceţi de ocară
Uitând copiii ...undeva!

Nimeni nu îi poate creşte
Cum o face un părinte
Doamne, nu-i uita în lume
Dă-le ochi, dă-le căinţă,

Cu ce câştig vă întoarceţi
Nu veţi trăi ca nababii
Dar ei lângă voi vor creşte
Nu vor umbla ca nomazii

Oameni buni ,cu minte bună,
Voi, români din lumea-ntreagă
Nu lasaţi ce v-a dat Domnul
Mai de preţ, veniţi degrabă!

Nostalgie... de Iurie Osoianu

nostalgie, nostalgie, nostalgie 
sentiment al naibii de himeric 
cu sclipiri de negru cu isteric 
pe albastrul pur al nebuniei...

nostalgie, nostalgie, nostalgie
şir de gânduri aranjate ezoteric
într-un suflet cu pretenţie de sferic
şi îmbâlsâmat cu silnicie...

nostalgie, nostalgie, nostalgie
eu, la uşa ta de intunerc
bâjbâindu-mi sentimentele numeric
şi rugându-le să nu deschidă agoniei...

Pe aproape – Mărţişor… de Boris Ioachim

Zăpada se-mbunează, sub vântul furios,
Prinzând culori pestriţe – când ceru-i făr’ de nor
Iar ziua-nfăţişează un aer maiestos –
Căci, bântuie, prin preajmă, sfielnic – Mărţişor.

Din culmile de dealuri se iscă, neîntrerupt,
Şiroaie lungi de lacrimi – izvor după izvor…
Iar păsări săgetează văzduhu-n zbor abrupt –
Căci, bântuie, prin preajmă, sfielnic – Mărţişor.

Nu-i ger – dar nici căldură, e-un fel de nu-ştiu-cum,
Căci ţarina începe să fumege uşor…
Sunt petece de gheaţă pe fiecare drum –
Dar, bântuie, prin preajmă, sfielnic – Mărţişor.

Chiar hornurile negre – ieri harnic fumegând
Nu prea slobod spre-nalturi al fumului fuior,
Pe când streşini de case se tot trezesc plângând –
Căci, bântuie, prin preajmă, sfielnic –Mărţişor.

În suflet se prelinge un sentiment ciudat…
O pace mi se-aşterne, ca diafan covor,
În inimă şi-n minte, cuminte şi curat –
Căci, bântuie, prin preajmă, sfielnic –Mărţişor…

aşteptând de Leonid Iacob

Azi,

am constatat cu uimire

că pietrele plecaseră la plimbare

printre oamenii

prea devreme  deveniţi statui.

Nu ştiu de ce ,

dar vorbeau cu tristeţe,

despre clipele

când mâinile oamenilor

le dăltuiau trupul,

transformându-le-n oameni

şi chiar despre unul,

Pygmalion,

ce-şi făurise-o iubită de piatră

căreia zeiţa iubirii

i-a dat viaţă...

Azi am constatat

că pietrele au plecat la plimbare

şi eu eram o statuie,

aşteptând zeiţa iubirii...

Azi...

Cine ştie...poate...

versuri doar de Bogdan Dumbraveanu

nu mai e timp pentru zbor
tocmai pentru asta sunt azi 
avioanele,
să înlocuiască
ceea ce puteam
face altădată
o viață întreagă, fără durere
cu risipă de timp însă

nu știm nimic
pentru ce am venit aici
ce avem de făcut
de ce e nevoie de lacrimi
sau zâmbete
cui ar trebui să-i închinăm
cui să-i refuzăm
viețuirea noastră,

sunt tot mai multe filosofii
sunt tot mai multe științe
neumărate feluri de pâine,
însă paradoxal îmi spui trist
tot mai putin timp
pentru ziua de mâine

aripile devin metalice
traseele precise, geografice
tot mai goale de dor

tocmai ca facem totul fără
a sti nimic ca o răzbunare
hotărâm că
nu mai e timp pentru zbor

Donaţie de Veronica Simona Mereuta

sunt vechi de-acum, chiar dacă fără preţ,
aceste aripi ştiau să mă poarte
când mâncam vise pe pâine, încă de cu zori,
în lume nu neapărat trebuiau să fie flori şi zâmbete,
cu cât era mai rece apa cu atât reuşeam să mă imbăt
fericirea era mai mult decât un cuvânt
de ce să-l rostesc,
de-ajuns era că sunt?!

am să le-aşez la o răscruce să mă uite de stăpân
aleagă, în loc, un vânt,o ploaie,zăpada în care să se piardă
ce-au învăţat o viaţă întreagă
iubire, regrete, amintiri să se spele
versul nescris, sămânţă să ajungă cu tot ce-ar avea un pom,
de îndulcit,umbrit şi-apoi de adormit un om
ostenit de rugăciuni, făr' de biserică şi cutia milei,
şi-atât!

Singurătate de Boris Ioachim

Pe cât de vast e Cerul – pe-atât de strâmb şi-ngust
Îmi pare că-i Pământul pe care traiu-mi duc…
Din fierea lumii noastre, cu resemnare gust
Şi–oriunde-mi îndrept paşii, mă simt un pui de cuc.

Mi-e soarele, adesea, un fel de blând reper
Însă, mai des, prin ceaţă, orbeşte bâjbâi, greu…
Încerc, vieţii mele – viaţă să-i ofer,
Până ce, la odihnă, m-o cere Dumnezeu.

Îmi curmă, pân’ la sânge, grumajii, jug de bou –
Deşi, cu disperare, să-l zvârl, mereu, încerc…
Dar ştiu că nu am vână, nici stofă de erou –
Şi, ca şi ceilalţi semeni, banal prin lume trec.

Gândesc senin la moarte, visând un zbor înalt
Şi-ncerc, spre bolta-albastră, privirea să-mi ridic…
Dar ştiu că mai aproape-i căderea – simplu salt
Spre ceea ce se cheamă, abstract şi sec: NIMIC.

Slăvim, mereu, viaţa – fără să ştim, de fapt,
Ce-nseamnă, cu ardoare, viaţa să-ţi trăieşti –
Căci junghiaţi de vicii, minciună şi de rapt,
Nu mai simţim, prin preajmă, suflări dumnezeieşti.

Dar, poate, că acesta ni-i rostul pe Pământ:
Să fim doar nişte trestii, ce se-ndoiesc năuc,
După cum se roteşte al sorţii rece vânt
Şi singuri să petrecem – ca puiul cel de cuc…

cascada de Ovidiu Oana-pârâu

Cosiţe,

arcuiri de gene,

sâni deluriţi ca provocări şi

coapsele menite să vegheze o

adumbrire, iar în vale

degete mici, fremătătoare

alint devin privirii ca minuni

când o pogor pe-a ta icoană

precum cascada spre genuni

desmiardă pietrele în goană

râul nu seacă niciodată

căderile-şi desface-n picuri

ca pe-o poveste adunată

şi risipită pe nimicuri

la apa scursă peste stâncă

se-adaug tunete din valţuri

puhoiul îşi reface-adâncă

curgerea-i lină printre maluri

pe care parcă plâng înalturi

ale cascadei madrigaluri.

bijutierul vieţii de Renate Müller

dintr-o piatră 
mi-a dăltuit inima
cu daltă de-argint

a cizelat suprafaţa
chipurilor cu o şoaptă

praful întunericului
s-a risipit

o ţine strălucitoare
în mâini
şi tresare fericit

în ea luminează iubirea