aceste aripi ştiau să mă poarte
când mâncam vise pe pâine, încă de cu zori,
în lume nu neapărat trebuiau să fie flori şi zâmbete,
cu cât era mai rece apa cu atât reuşeam să mă imbăt
fericirea era mai mult decât un cuvânt
de ce să-l rostesc,
de-ajuns era că sunt?!
am să le-aşez la o răscruce să mă uite de stăpân
aleagă, în loc, un vânt,o ploaie,zăpada în care să se piardă
ce-au învăţat o viaţă întreagă
iubire, regrete, amintiri să se spele
versul nescris, sămânţă să ajungă cu tot ce-ar avea un pom,
de îndulcit,umbrit şi-apoi de adormit un om
ostenit de rugăciuni, făr' de biserică şi cutia milei,
şi-atât!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu