Numai Român – din trecut de Costel Suditu

Îmi spunea bunicul din partea tatii
când eram pe la nouă ani,
Despre al patruzeci şi patrulea al lui
când era război în lume, 
ce se întâmplase aici, în Buzău la el, întruna
din acele zile.
Fiul său, tatăl meu adică, nu era încântat 
dar bunicul îl privi să-i convină şi
atunci am aflat 
cum într-o după-amiază venind obosit
cu plăvanii de la arat, 
găsi în casă un soldat rus siluind-o grăbit
pe bunica iar ea plângea şi ţipa.
Atunci, cu mare grijă, 
luă arma rusului care stătea rezemată de uşa
făcută de el cu rindeaua dintr-un trunchi de brad luat
de la moş Petre, fratele lui mai mare pe un hârdău de vin, şi
cu baionetă cu tot le feri afară într-o parte.
Nici tatăl meu nu ştia, el avea treizeci şi şapte 
eu nouă ani, când aflam de la bunicul cum i-a murit tatei
toţi fraţii de după el, nenăscuţi încă fiind, pentru că
atunci, să faci dragoste cu femeia ta însemna să
faci copii, ca o pocăire după acest păcat, zicea .
Aşa a spus, că din ziua aceea nu mai puteau fi numai Români,
deci, nu se va mai naşte nici un copil în casa lui 
din rădăcina care este el fiului.
Şi, obosit cum era, a cuprins grumazul rusului cu
mâinile tari ca lemnul şi la sugrumat 
şi până nu a mai mişcat nu la slăbit,
Apoi l-a luat şi cu totul l-a aruncat
în buda din spatele curţii peste care grăbit
a mutat cocenii de iarnă pentru plăvani.
Pe bunica a mângâiat-o cu un arcan 
stricat, zicându-i că de crescut copii, a scăpat.
Şi s-a bucurat, ea, că se oprise
la al nouălea, când, de seamă am băgat 
că tata plângea
şi bunicul, la el nici nu se uita.
Şi eu am plecat la joacă după aceea, devale, cu
toţi copiii satului, unde era iarba mâncată de oi, să jucăm fotbal,
mai într-o parte curgând chemându-ne la el,
râul Buzău care ne-a scăldat şi ne-a ţinut mult timp
undiţele în mâini de copil, iar pe coasta satului era
o pădurice unde mergeam să ascult păsărelele, 
primăvara mai ales, singur, şi citeam 
numai poezii de Eminescu, altă carte n-aveam,
era premiu de la şcoală pentru o menţiune, 
cea mai mare bucurie, cartea aceea.
Tata a mai rămas cu tatăl său care
nici nu se uita la el.
Şi mi-a spus bunicul a doua zi
când mâncam împreună cartofi copţi şi la fel
ceapă coaptă,
să fiu numai Român, să-mi placă.
Şi ce dacă el a omorât un rus, eu,
să rămân, numai Român, îmi spunea.
-„Nu e vinovat copilul şi nici femeia”… ofta
curăţând o felie de mămăligă coaptă pe plita sobei, de sare.
-„Ia, nepoate, sufletul pământului, de mănâncă”!
şi mâncam şi m-am făcut mare
cu mămăligă coaptă şi
cartofi copţi şi ceapă coaptă şi câte-o gură 
de vin ca smoala de negru din
cana lui de lut ars înnegrită pe dinlăuntru 
ca buzele sale şi dinţii ca floarea de liliac.
Şi când a murit, pe tata l-am văzut 
a doua oară plângând în obor, căzut
şi ferit de ochii pruncilor săi, şi l-am întrebat: 
- „ de ce plângi, tată”? şi el mi-a răspuns
- „ că sunt, numai Român, tată…”
- „da ce, tată, numai, numai Românii plâng”? l-am întrebat iarăşi,
îngrijorat că bunicului îi promisesem că
o să fiu, numai Român, şi nu plângeam…
- „ Da, mă, mi-a zis, numai, numai Românii” !
şi m-am pus şi eu pe plâns de necaz
că nu eram, numai Român, la moartea bunicului meu,
mort, numai Român.

Geneză de Elena Valeria Ciura

Îmi iau mărul în mână şi
nu îndrăznesc să 
îi descopăr miezul.

Ascunde miracolul facerii.

Eu nu sunt prea pregătit pentru
a intra în detalii,
aştept nemărginirea sau
un brînci de mai sus ca să
pătrund mitul seminţei ori
a seminţiei, efectul cauzei deoarece
nu mă iartă nimeni dacă
îmi depăşesc linia roşie de
muritor banal şi
îmbuibat de ani
îmi voi aduna toate puterile în
chimirul lăsat de tata
nu se ştie, deocamdată când
fiul meu va face pomul să
rodească, aşa că
voi făgădui mărul
primului cerşetor...

VERSURILE de Stefan Oana Valentin

Rătăcitele albe cuvinte
Încoronate aspru cu spini,
Roua roșie și prea cuminte 
Aripi tocite, de heruvimi.

Lumânări galbene stinse
Din încrucișatele mâini,
Lacrimi mușcate adânc
Și uscate, uitate în pumni.

Tresărire de inimi albastre
Pierdute în ceața diurnă,
Toamna nopților noastre
Speranța cea de pe urmă.

Carență de biete vocale
Șoapte, gândite de zei,
Întregi, toate formele tale
Povești cu zâne și zmei.

Lanțuri prea grele de rupt
Strivit sân, de-atâta supt,
Gângurit, întâiul cuvânt,
Rugă trezită-n buze de sfânt.

Albii miei ce-s nenăscuți
În pântece fără vreo vină,
Fruntea strânsă în pumni
Pe coala vieții, velină.

27 01 2013
ȘTEFAN OANĂ

DOAR UN SEMN… de Patricia Serbanescu

În vorbirea-ţi solemnă
Respectat-am cuvânt,
Corectându-mi pornirea
Ai semnat şi-ai pus ,,punct,,
Îmi mocnea doar iubirea
C-ai strivit fără preget
De la tălpi înspre cap,
Apăsând, doar c-un deget...

Şi mâhnită-am aflat
Cine-am fost, sau mai sunt…
Hotărât ai pus semn
Era numai, un punct…
Dar venii vremea mea
Să înşir poezii
Poate numai aşa,
Aplic punctul… pe ,,i,,.

Rugă de Ovidiu Oana-pârâu

Doamne, unde-ţi este traista ?

Cea din care-mparţi dreptate ?

Şi, când ai de gând, pe mine

Să mă-ntrebi de sănătate ?

Eu sunt cel care cu ruga,

Zilnic mă opresc cu drag

La lăcaşul ce ţi-e casă

Dar, un gând mă ţine-n prag.

Nu-ţi sunt oare drag eu ţie ?

Nu mă rog îndeajuns ?

Altfel, de ce-mi este viaţa,

Un amarnic râs şi plâns ?

Ştiu că sunt doar o grăunţă

Pe un ţărm de mare crudă.

Dar, te rog, măcar primeşte

Ca vre-un sfânt să mă audă.

O să-i spun că toată truda

Nu spre mine-i îndreptată.

Ci că vreau s-adaug ruga

La strădania mea de tată.

Ştii, că de-oi porni copiii,

Pe-al lor drum de străduinţă,

Am să vin de tot la tine

Cu credinţă de grăunţă.

De-atunci, Doamne, nu-mi mai trebui,

Nici dreptate şi nici sfat.

Fiindcă-n preajma Ta, în ceruri,

O să am de aşteptat.

Pe cel ţărm de mare crudă,

Unde eu am implorat,

Alţii vor veni la rugă

Cum prudent i-am învăţat.

Vor şti poate după semne,

Dacă le vei da dreptate,

Că vor fi şi ei, în urmă,

Mici grăunţe aşteptate.

poem cu florin de Bogdan Dumbraveanu

de parcă nu am ști amândoi 
măi frate cum îi zice la dimineața aia 
când suntem siguri că e prea devreme
fără să fi apucat să se facă târziu

îi spune simplu: iar am făcut-o coane
lată, ca doi conaționali de nădejde
ne-am înfruptat din frumoasa
slănină a Ardealului
și am diluat-o cu țuică,
așa cum se face din străbuni

poate de la daci
aștia se zice că doar după o lună
de abtinere de la licori
băteau orice armată romană
păcat că se abțineau așa de rar
ori că regii care îi obligau la abstinență
erau repede sinuciși

da frate mâncarăm, băurăm și
mai ales dezbăturăm,
timpul altfel
se curbează în poveștile noastre
și nu știu cum se face că noi
rămânem întotdeauna prea
tineri pentru vârsta noastră

s-au schimbat regimurile, constituțiile,
președinții, granițele imperiilor,
modele artistice și literare

am avut fiecare iubite, femei despre
care credeam că, Doamne, asta-i aia
și dacă nu acum atunci când

toate și-au mai schimbat forma ori firea
pe lângă noi
am mai încărunțit pe la tâmple
și-n barbă
dar noi cu mâinile
pe aceleași pahare

turnate în aceeași matrice stilistică
în aceeasi geografie ondulată
între altele cu aceeași năzuință formativă
stihială

până să vină și ziua când
fără să fi fost devreme
se va face pentru
viața asta prea târziu,

mai merge una măcar, coane,
după aia mai vedem

Suflete legate de Renate Müller

Mă aflu-n partea vieţii mele, 
învăluită-n ţesături de ceaţă.

Tu, stai în colţul tău verzui,
înconjurat de umbre triste.

Nimeni la lumină nu ne cheamă;
nici melodii duioase,
nici zbor de rândunici.

Eu, nu pot să te-ajung,
iar tu, nu vii, pe drum deschis,
pe veci el ne desparte.

El trece peste, şaptesuteşapte,
munţi şi văi şi mări.

Deşarte gânduri şi
speranţe ce se zbat,
în muşuroiul inimilor noastre.

di, căluţ de Leonid Iacob

Nărăvaşul cal, pe care

am încălecat cândva,

mă tot duce la plimbare

nu ştiu unde

şi cât vrea.

De s-o sătura de mine,

nu ştiu unde,

nu ştiu când,

mă v-a arunca îndată

şi pleca-va nechezând.

Haide, bidiviu, porneşte

potolit, în trap uşor,

legănată-mi va fi calea

până unde,

stă un dor.

L-oi culege, de m-aşteaptă

nu ştiu cum

şi nu ştiu când,

tu mai ţine cale dreaptă

şi nu mă lăsa acum.

Îţi voi da, sirep cuminte,

fire de nisip curgând,

te-oi hrăni,

du-mă-nainte

cât o fi şi până când.

Leonid IACOB

Poezie  este cuprinsă în volumul meu: „Ultima Santinelă”

CE VĂ PASĂ?... de Ioana Burghel

Ce vă pasă vouă dacă plâng
dacă iubesc sau dacă râd
ce vă pasă vouă
cine sunt?

Ca și voi
doar o bucată de lut
modelată
peste care suflând Dumnezeu
a sădit și bun și rău…

Ce vă pasă vouă cine sunt?
de-aveți curaj ridicați piatra
la Stâlpul Infamiei
de care m-ați legat
în mine aruncați-o
huiduind…
pedepsiți-mă dacă sunteți mai buni
și nu aveți nicio pată
urâți-mă
dacă simțirea voastră-i curată
doar atunci
(numai atunci)
voi îngenunchea
doar atunci
îmi voi împreuna palmele
a iertare…

Ce vă pasă vouă cine sunt?
Nu mă împiedic de pietre și valuri…
anotimpuri reci și ploi
spală sufletul meu...
dacă eu sunt deșertul
undeva e mereu
Dumnezeu…

Rugă de Bogdan Dumbraveanu

nu-i vorba de vorbe, 
ci de străduiala de a le spune 
de a ne ondula sunetele în asa fel 
încât să ne iasă
întregi, limpezi
frumoase

tocmai pentru ca mai apoi
să vezi că fiecare
pricepe altceva din ele

pe vremea cand eram mamifere simple
câteva urlături și două semne
ne făceau atât bine înțeleși

dar acest curent antidarwinist
ce gratios ne spune că niciodată
nu am fost mamifere simple
că lucrurile complexe
cum ar fi motoarele celulare
ori informația genetică
nu pot fi rezultatul
capriciilor unor forțe lipsite de
inteligență

și astfel
din nou Turnul Babel
de care ne credeam
scăpați, ne apare din majestos
și inutil cum a fost odinioară

dacă vă e frică
de potp și vreți să ajungeți la ceruri
nu vă voi mai potopi Eu
ci voi vă veți potopi
în multele voastre cuvinte

dă-ne Doamne 100 de ani de tăcere
precum lui Noe corabia,
doar doar vom salva
cele câteva idei
ce merită
să ne supraviețuiască.
Amin.