miercuri, 30 ianuarie 2013

poem cu florin de Bogdan Dumbraveanu

de parcă nu am ști amândoi 
măi frate cum îi zice la dimineața aia 
când suntem siguri că e prea devreme
fără să fi apucat să se facă târziu

îi spune simplu: iar am făcut-o coane
lată, ca doi conaționali de nădejde
ne-am înfruptat din frumoasa
slănină a Ardealului
și am diluat-o cu țuică,
așa cum se face din străbuni

poate de la daci
aștia se zice că doar după o lună
de abtinere de la licori
băteau orice armată romană
păcat că se abțineau așa de rar
ori că regii care îi obligau la abstinență
erau repede sinuciși

da frate mâncarăm, băurăm și
mai ales dezbăturăm,
timpul altfel
se curbează în poveștile noastre
și nu știu cum se face că noi
rămânem întotdeauna prea
tineri pentru vârsta noastră

s-au schimbat regimurile, constituțiile,
președinții, granițele imperiilor,
modele artistice și literare

am avut fiecare iubite, femei despre
care credeam că, Doamne, asta-i aia
și dacă nu acum atunci când

toate și-au mai schimbat forma ori firea
pe lângă noi
am mai încărunțit pe la tâmple
și-n barbă
dar noi cu mâinile
pe aceleași pahare

turnate în aceeași matrice stilistică
în aceeasi geografie ondulată
între altele cu aceeași năzuință formativă
stihială

până să vină și ziua când
fără să fi fost devreme
se va face pentru
viața asta prea târziu,

mai merge una măcar, coane,
după aia mai vedem

Suflete legate de Renate Müller

Mă aflu-n partea vieţii mele, 
învăluită-n ţesături de ceaţă.

Tu, stai în colţul tău verzui,
înconjurat de umbre triste.

Nimeni la lumină nu ne cheamă;
nici melodii duioase,
nici zbor de rândunici.

Eu, nu pot să te-ajung,
iar tu, nu vii, pe drum deschis,
pe veci el ne desparte.

El trece peste, şaptesuteşapte,
munţi şi văi şi mări.

Deşarte gânduri şi
speranţe ce se zbat,
în muşuroiul inimilor noastre.

di, căluţ de Leonid Iacob


Nărăvaşul cal, pe care
am încălecat cândva,
mă tot duce la plimbare
nu ştiu unde
şi cât vrea.

De s-o sătura de mine,
nu ştiu unde,
nu ştiu când,
mă v-a arunca îndată
şi pleca-va nechezând.

Haide, bidiviu, porneşte
potolit, în trap uşor,
legănată-mi va fi calea
până unde,
stă un dor.

L-oi culege, de m-aşteaptă
nu ştiu cum
şi nu ştiu când,
tu mai ţine cale dreaptă
şi nu mă lăsa acum.

Îţi voi da, sirep cuminte,
fire de nisip curgând,
te-oi hrăni,
du-mă-nainte
cât o fi şi până când.

Leonid IACOB
Poezie  este cuprinsă în volumul meu: „Ultima Santinelă”

CE VĂ PASĂ?... de Ioana Burghel

Ce vă pasă vouă dacă plâng
dacă iubesc sau dacă râd
ce vă pasă vouă
cine sunt?

Ca și voi
doar o bucată de lut
modelată
peste care suflând Dumnezeu
a sădit și bun și rău…

Ce vă pasă vouă cine sunt?
de-aveți curaj ridicați piatra
la Stâlpul Infamiei
de care m-ați legat
în mine aruncați-o
huiduind…
pedepsiți-mă dacă sunteți mai buni
și nu aveți nicio pată
urâți-mă
dacă simțirea voastră-i curată
doar atunci
(numai atunci)
voi îngenunchea
doar atunci
îmi voi împreuna palmele
a iertare…

Ce vă pasă vouă cine sunt?
Nu mă împiedic de pietre și valuri…
anotimpuri reci și ploi
spală sufletul meu...
dacă eu sunt deșertul
undeva e mereu
Dumnezeu…

Rugă de Bogdan Dumbraveanu

nu-i vorba de vorbe, 
ci de străduiala de a le spune 
de a ne ondula sunetele în asa fel 
încât să ne iasă
întregi, limpezi
frumoase

tocmai pentru ca mai apoi
să vezi că fiecare
pricepe altceva din ele

pe vremea cand eram mamifere simple
câteva urlături și două semne
ne făceau atât bine înțeleși

dar acest curent antidarwinist
ce gratios ne spune că niciodată
nu am fost mamifere simple
că lucrurile complexe
cum ar fi motoarele celulare
ori informația genetică
nu pot fi rezultatul
capriciilor unor forțe lipsite de
inteligență

și astfel
din nou Turnul Babel
de care ne credeam
scăpați, ne apare din majestos
și inutil cum a fost odinioară

dacă vă e frică
de potp și vreți să ajungeți la ceruri
nu vă voi mai potopi Eu
ci voi vă veți potopi
în multele voastre cuvinte

dă-ne Doamne 100 de ani de tăcere
precum lui Noe corabia,
doar doar vom salva
cele câteva idei
ce merită
să ne supraviețuiască.
Amin.

expus de RENATE MÜLLER

prins sub un clopot de sticlă
în tăcerea fără lumină
cu ninsoarea din tine
de frig ne-mblânzit

nepăsătorii atraşi
de suferinţele tale
se opresc
şi-o curiozitate zăresc
prin sticla de gheaţă

satisfacţia ce-o simt
îi încurajează să treacă
cu vederea peste
goliciunea sufletelor lor

Ce-i roza? de Ovidiu Oana-pârâu


Ce-i roza? Doar o adunare
De spini, de frunze şi o floare?
Întâi, când am ales-o-n zori
Din rondul plin de alte flori,
m-am întrebat, ce-i trandafirul?
Unde povestea-ncepe firul?

Iar el mi-a spus: - Ca o mandala
mi-am arătat întâi petala!
Simbol pentru perfecţiune,
Aşa ieşit-am din genune,
Din apele primordiale,
Am răsărit cu cinci petale!
Sunt cupa vieţii, a iubirii,
A inimii şi-a nemuririi.
Am fost născut să fiu potir
Al mult iubitului Martir
Şi simbol rozacrucian
Şi altul mistic, feciorian.
Din roșul sânge m-am transpus
Venind la voi de la Iisus.
Un simbol al peceţii Sale
Pus pe destinele astrale.
El, semn al revenirii Sale
M-a presărat pe-a lumii cale.

Numele roză mi s-a dat
Din roua-ros ce-a fost odat`.
Culoarea mea trandafirie
Din sânge sfânt a fost să fie.
Căci m-am născut din albul pur,
Frunze şi spini având contur.
Şi te anunţ că sunt dual,
Înţep, dar sunt şi senzual.
Sunt semn al dragostei curate
Şi sentimentelor furate,
Din calde inimi de codane.
Dar pot să stau şi la icoane!
Mă vezi la ceasul înserării
Ca simbol al regenerării.

Asta mi-a spus minunea albă
Şi eu l-am prins apoi în salbă
Iubitei, plin de gând curat,
Azi, trandafirul ce-am furat.

Acesta este poemul de deschidere din "Ciclul Rozelor"

Dimineaţă fierbinte de Cristina Maroiu

Ce bine-mi face mâna ta
aşezată cald, aspru,
peste viforul gândurilor!

-Uite, Reginuca, afară ninge,
flori de gheaţă ne cotropesc ferestrele,
îmi spui, şi mă mângâi cuminte.
Ameţesc.
Privindu-le de aproape,
par a dansa peste ele
roiuri de fluturi-monarh,
îmbrăcaţi în frac!

Îmi povesteşti de primăvara
ce se anunţă în firea lucrurilor,
cu inţelepciunea unui sfetnic de taină,
mai iei o gură de cafea, şi zâmbeşti…
-Lasă, vei vedea, mâine soarele va răsări
şi în emisfera noastră!

Iar palma ta,
aşezată cald, aspru,
peste fruntea febrilă,
alunga sarabanda nebună
din cearcănele dimineţii…

Cristina Maroiu
27.01.2012

VIS DE IARNĂ de Stefan Oana Valentin

Fulgii de zăpadă 
Plesnesc a liniște rece
Și mângâie mut, tiptil
Noaptea.

Culorile calde
S-au înfofolit în alb
Revoltă neînfloririi,
Dimineața.

În buzunar, adânc
Își înghesuie mâinile
Îmbufnat, timpul,
Ziua.

Seara
Plânge la geam
Despre primăvară
În straturi calde

De vis.

26 01 2013
ȘTEFAN OANĂ

A fi de Costel Suditu

Ai fost cântată peste lumi
Şi mult repovestită,
Cum după focuri mor tăciuni
În vetrele cu pită;

Şi te-ai tot dus nesocotind
Atâtea inimi frânte,
Cu ţelurile lor pierind
Pe căi necunoscute;

Pierind şi purtătorii lor
Avizi de prea-mărire,
Cu pieptul gol, răsunător
De prea-neîmplinire;

Şi ca o flacără-mpietrită,
Tu, inimi prea muncite,
Vei face pulsul lor să mintă
Că sunt neobosite;

Repomenită-n mii şi mii
De glasuri pe secundă,
Şi eu îţi sunt acum, să ştii,
O şoaptă pe-a ta undă.