Ninge de Ovidiu Oana-pârâu

Își cerne viața începutul,

Cu pace ne răsfață norii

Albind tristețea și urâtul,

Dând gir de mesager ninsorii.

Se trec păcatele-n cristale

Ca o iertare prin cuvânt,

Câmpiile devin vestale

Învăluite blând de vânt.

Troianul pare-o tresărire,

Un sân al timpului etern

Ce alăptează spre-mplinire

Răsadul ocrotit matern.

Aceste voaluri cad părelnic,

În aparenta nemișcare

Sub focul sacru, vechi jertfelnic

An după an desprins din soare.

Lăstarii se preschimbă-n lauri

Hrăniți cu seva frunzei moarte,

Fulgul și picul devin fauri

Ai vieții duse mai departe.

[din volumul SURORI METRESE TIMPULUI - ciclul Iarna]

Bunicul meu de Aurel Peteoaca

Bunicul meu îşi purta mândria la vedere,
Iar fruntea lui era, mereu, un cer de vară,
Albine îl culeg din flori şi-l reclădesc în miere
Şi osul lui sticlos ne ţine în picioare o ţară.

Bunicul meu era ţăran de viţă veche,
Iar astăzi Caru Mare îi aparţine lui,
Un sfânt ce-şi poartă caii doar pereche,
O taina la care se închină frunza de gutui.

Bărbat frumos pe care zeii ar fi fost geloşi,
Câmpiile îi venerau nobleţea atât de rară,
El se trezea întotdeauna la cântatul de cocoşi
Iar primăvara cu plugul,câmpul şi-l masoară.

Te visez adesea negustorule de cai,
Tu vinzi şi mai mereu negociezi iubire,
Iar azi probabil te tocmeşti,la fel, prin rai,
În târg la Călugăreni,trimite-mi căte-o ştire.

O lacrimă de Costel Suditu

Coboară soarele, îşi pleacă după dealuri geana roşă,
Ca un murmur, vântu-alintă bolta prinsă ca o broşă
Peste dragostile noastre,

Iar pe floarea noastră scumpă, străluciri de ochi măiastre,
Ca torentul ce inundă văi cu viaţă ce se naşte,
Se cobor şi se afundă,

În culori nemuritoare,
Codri, plini cu dragi izvoare,
Păsărele somnoroase
În descântece duioase
Şi-n mâhniri ori în regrete,
În frumoase epitete.

Şi cum vin şi se afundă
Ca-ntr-o liniştită undă,
Merg şi eu, cuprins de ele
Chiar de-s om,
Şi cu razele de stele
Peste pom,
Printre creanga parfumată
În popasul meu sub tei,
Cu privirea-nlăcrimată,
Vers, ofrandă-ţi dau să iei.

Dedicaţie Lui de Ovidiu Oana-parau

(În ochi clepsidra-și curge ...)

În ochi clepsidra-și curge spre înapoi lumina

Amestecând tenebra tăcerii în coșmarul,

În care rău-și varsă prin lacrimă amarul

De condamnat la viață, mărturisindu-și vina.

Din curcubeu, culoarea sedusă de-ntuneric

Se-mpuținează, cade, trecânduse-n abise,

Lângă jivine calpe de Cel de Sus proscrise

Să-și mântuie păcatul sub orizontul sferic.

Ard astre doar o clipă trecând răceala-n ghețuri.

Pierdută le e vlaga-n prelunga rătăcire

A razei lor firave schimbate în clipire,

Gângănii somnolente născând lactee cețuri.

Nepăsător e timpul la nefirești altare;

Pe drumul lui se-nșiră doar stele căzătoare.

Ene Adrian Daniel

Pe foaie de hartie
Tie dragoste ti-am scris
Te-am iubit in poezie
Aveam har nu sifilis

Toti dusmanii ma barfira
Pe la colturi de spital
Vad cum astazi se rasfira
Versul meu 'sara pe deal'

Eu de sus din bolta rece
Lucind tare va privesc
Si ma uit cum vremea trece
Peste neamul romanesc

E ZIUA VOEVODULUI DE LIMBĂ de Aurel Peteoaca

De ai merge şi pe ape,nu m-aş mira de loc,
Cobori în noi credinţă de suflet nepereche,
Căci rima-ţi scânteiază ca flacăra de foc,
Iubirea de Luceafăr ne păzeşte în veghe.

E ziua Învierii,un Paşte al poeziei noastre
Şi aducem un omagiu lui Mesia Mihai,
Tristeţi incinerăm în corola Florii Albastre,
Azi nemurirea coboară peste guri de rai.

Şi astăzi, râul,ramul,prieteni sunt doar ţie,
Tot fără soţ sunt plopii atât de cunoscuţi,
Eşti primul voievod descălecător de poezie,
Tu ne laşi, de fiecare dată, interzişi şi muţi.

Este iarnă şi ninge afară într-un fel anume,
Bădie Mihai eşti taină ce dăinui peste veac,
Te venerează îndrăgostiţii din această lume,
Din trupul tău se înfruptă,căci ţine loc de leac.

Iar Ţara ar doini şi astăzi până la cetăţile Hotin,
În limba dulce,sfântă,a lui Ştefan cel Mare,
Măria Ta,ne scapă, iarăşi, Basarabia de chin,
Cu versul tau deschide poarta de închisoare.

E ziua rimei si-a voievodului de Limbă,
În calendarul nostru liric e semn de poezie,
Te primim în suflet,cu harul tau ne scimbă,
Ne fă mai buni,mai nobili,sensibile Bădie.

Visând la tine-n primăvară de Boris Ioachim

Iubito, hai, uşor, întinde-mi mâna –
Te uită, în câmpuri, iarba a-nverzit!
S-a dus ninsoarea – a pierit şi bruma
Şi numai bună-i vremea de iubit.

Nu-i soare, dar frumos aleargă norii,
Spre zarea largă, bulucind-puhoi…
Şi s-au întors la casa lor cocorii -
Ştii? Primăvara vine pentru noi!

Deşi-n răstimpuri, din cer cade rouă,
Să-mi răcorească ochii-nfierbântaţi,
Speranţe – mii – răsar, de viaţă nouă –
Ce-or să ne prindă strâns îmbrăţişaţi.

Hai să-alergăm spre zarea vineţie –
Va răsări şi soare-ntr-un târziu…
Şi îmbătaţi de dulce bucurie,
Vom azvârli din inimi gând pustiu.

Iubita mea, te rog, atent priveşte:
Pământ şi cer – cum, tainic, se-nnoiesc…
Simţi, tu, din pieptul meu, cum viu ţâşneşte,
Un simţământ, curat, dumnezeiesc?!

E dragostea – ce face să-nflorească,
Noian de flori în pomii roditori
Şi-n sufletele noastre să rodească,
Dorinţe vii – şi-nvăpăiaţi fiori.

Iubita mea, să fim copii de-a pururi –
Nu-i nici o noimă în a fi adulţi!
Să ne-mbrăcăm iubirea în azururi –
Ca noi, în lumea asta – nu-s prea mulţi.

Hai să ne ascundem amândoi într-unul,
Ca nimenea, din lume, nicidecum,
Iubirii noastre să nu-i ştie drumul –
Şi doar iubirea să ne stea în drum.

…Iubito, hai, de mână, tu mă prinde –
Te uită, în câmpuri, iarba a-nverzit!
Privirea ta - privirea mi-o aprinde –
Şi numai bună-i vremea de iubit….

Femeie de Costel Suditu

Dintotdeauna te-am iubit, femeie,
De când în vers, veneam cuvânt pe lume,
Şi nu ştiam că numai o scânteie
Va-nsufleţi ce nu va mai apune.

Dintotdeauna, te-am ştiut de mine
Cu firea-mi trasă-n pieptul meu, aproape,
Şi nu simţeam atât de multe vine
Ce nu voiau decât a ne desparte.

Dintotdeauna am nutrit, femeie,
Să-ţi fiu întâiul zâmbet, dimineaţa,
Şi-n toată vina, chiar venin să-mi beie
Grea, inima, eu limpezi-voi ceaţa,

Că nu o să renunţ până ce moartea,
Nu va veni să-mi spună că-i sunt drag,
Şi voi închide peste tine cartea,
Minune vie, bob de sfânt în prag!

erai frumos de Maria Belean

vocea suavă știa să dea curs înfloririi 
stângaci sau nu 
îndepărtai șuvița după lobul urechii 
să poți atârna povești
…te jucai
aveai dreptate când afirmai că deții monopolul
credeam când căldura palmei tale
adăpostea bujorul obrazului
când buzele sorbeau frumuseți
petale într-un leagăn imaginar

…acum
nu mai aduni zâmbete
ai ales de bunăvoie
ca solii gândurilor tale
să bată la poarta altul leagăn
unde nu cresc licheni
crinii nu ucid

ploaia prăbușește leagănul

mareea crește în ochi de neputință
schițând un zâmbet blând
răceală plopului
îmi sprijină mâna de resemnare

unde ai ascuns căldura inorogul
spune
și de ce ploaia ta se mai adâncește
cu o înserare
eli eli…

KABUL de Renate Müller

Nu mai sunt imaginea
căzută din ramă
de când mi-ai atins 
frumuseţea

mi-ai trimis un stol de fluturi
din ţara în care trăieşti
să mă ridice

din somnul de-o sută de ani
(Renate M.)