marți, 11 decembrie 2012

Fericirea… de Lacramioara Lacrima

Toata viata in nestire
Alergi dupa fericire
Nestiind ca e in tine

Tot sperand sa-ti fie bine.
Si tot cauti s-o gasesti
Fericit esti cand iubesti
Cat pe lume noi traim
Fericiti dorim sa fim.
Pare a fi un ideal
Nu-i pe munte nici pe deal
Daca ti-o imaginezi
In ea mult mai mult tu crezi…
Destinul daca-l infrunti
Impotriva lui de lupti
Fericirea vei afla
Sta doar in puterea ta…
*
Fericirea-i floare rara
Trece ca o primavara
Dar ea se intoarce iara
Ca un fluture pe-o floare.
Intr-o zi te-am cunoscut
Cu iubire ai aparut…
De atunci port in privire
Bucurie, fericire…
Acum viata-i armonie
Visele sunt poezie
Si din marea bogatie
O trimit cu drag doar tie…
Fericirea- e un dor
De a repeta usor
Sa te vad din nou si iar
Sa-mi oferi placere-n dar…
*
Fericirea o-ntalnesti
Cand pe altul fericesti
De aceea este bine
Ca sa daruiesti iubire…
Fericirea-i o dorinta
Care-n tine ia fiinta
Tot asa cum o-mplinesti
Vesel esti ca reusesti…
Uita, ce-a fost inainte
Alunga raul din minte
Optimismul e un drum
Pentru fericire-acum…
Daca-ai sti cat te iubesc
Ai fi fericit, firesc
Si de stiu ca sunt iubita
In sfarsit sunt fericita…

va ninge iar de Leonid Iacob


Va ninge peste noi, mereu va ninge
din alte vremi cu albe amintiri
şi prin ninsoarea viscolită  de afară,
vom depăna încet întâile iubiri,

Va ninge cu secundele uitate
pe-un colţ de-album, va ninge rar
Iar ceasul de decembrie va ninge
Cu-o altă filă-n vechiul calendar.

Va ninge cu furtunile din suflet
şi cu zăpezile copilăriei mele
şi, fulguind o lacrimă fierbinte,
Voi poposi cu gândul printre ele!

Va ninge peste noi, mereu va ninge,
va ninge cu secundele uitate,
va ninge cu furtunile din suflet
şi iarna coborî-va peste toate.

La mine ploua iar… de Lacramioara Lacrima

La mine ploua iar
La tine e zapada
Multe ganduri impart

Si parca-s luate-n seama
Caci picurii stropesc
Iute, purtati de vant,
Eu stau si ma gandesc
Fulgi de-ar fi pe pamant,
Acum cand este iarna
Dar stropii cad intr-una
Dand un aspect de toamna
Cu apa-i din natura,
Incerc sa evadez
Cu gandu-n departari
Asa-mi imaginez
La iernile de ieri,
Cand eu eram o fata
Jucandu-ma pe afara
Cu neaua cea curata
Faceam om de zapada,
Ningea cu fire albe
Plapande, racoroase,
Se asezau pe haine
Frumoasa-i iarna noastra…

Privesc ploaia cum bate
Pe geam curgand alene,
Atatea ganduri am
Si-mi este dor de tine,
Norii sunt toti de-a valma
Pe ceru’ intunecat
Peste a naturii palma
Murmura-neincetat,
In boabe ude, clare,
Rostogolindu-se-n jur
Iubirea mea e mare
Cu ea ma inconjor
In suflet mi-este calda
Deloc nu imi da pace
In zgomot ploaia cade,
La tine iarna tace
In linistea-i domoala
Prin gheturi cristaline
Si fulgii de nea fina
Dorul pleaca si vine
Nu cauta-n zadar
Pentru ca iti sunt draga
La mine ploua iar,
La tine e zapada…

MĂRTURISEŞTE ! de Aurel Peteoaca

Atunci când frunza dezertează bezmetic din gutui
Şi fulgii de zăpadă au penetrări erotice de plumbi
Coboară în tine cu sfială şi smerit să spui,

De ce te ascunzi în vise şi cu năluci mai umbli.

E frig şi mă pătrunde-n oase o stare de război,
Sub orizont o stea cade prizonieră la lumină,
E vremea spovedaniei,vorbeşte despre noi,
Cum stăm înlănţuiţi şi interzis ,sub lună plină.

Mi-e frică, îmi bate-n uşă apoclipsa trâmbiţată,
Iar timpul prin clepsidră aleargă fără rost,
Nu ezita,vorbeşte cum pustiesc în ceartă
Şi cum iubirea îţi rămâne santinelă în post.

Îngeri deghizaţi în cai,fură planeta pe potcoave,
Amestecând haotic gânduri,iluzii şi angoase,
Vorbeşte-ne în şoaptă asasinând octave,
De ce destinul, în cale ,ca înger mi-te scoase.

Atunci când frunza dezertează bezmetic din gutui
Şi primeşte fulgii de zăpadă ca pe o reîncărnare,
Mărturiseşte! Eşti liberă să urli şi să spui
De ce iubirea te aprinde şi nefiresc te doare.

Te somez!......Mărturiseşte fără de rezervă,
Sub jurământ conjugă verbul ce te animă,
Din când în când mai cazi dar te ridici cu vervă,
Eşti paradox cu aripi şi lacrimă sublimă.

colindă fulgii... de Ovidiu Oana-pârâu


a început întâi ca un arpegiu
cu vântul care tremură prin crengi
verificând cum frunze cad elogiu
alcătuind de iarnă grele cergi

pământului ce-ngroapă rodnicia
sub patul ruginiu care-o-nnădi
poclăzi de fulgi ce-acopăr trăinicia
oceanului de grâu spre a rodi

apoi s-au ridicat în zare cornuri
ce trâmbiţau sosirea în rafale
a hergheliilor de nori şi volburi
ce greu aştern omătul peste cale

ajuns la noi puhoiul de ninsoare
se-acordă-ntr-o superbă simfonie
cu dansul lin al fulgilor ce-mi pare
un joc de îngeri plin de armonie

ULTIMA FRUNZĂ de Patricia Serbanescu

Ultima frunză, ultimul pas
Strivite par şi făr’de mine
Conduse cu un bun-rămas,

Pe drumul greu, ales de tine…

Am să te sorb în curcubeu
Fără cenzură-n respiraţie,
Ne-om regăsi, nu va fi greu,
Două vechi fiinţe din creaţie…

Te-oi recunoaşte dup-aromă
Când mă săruţi poate imberb,
Urmandu-ţi umbra de fantomă
Calca-voi paşii, ce se şterg.

Şi Sus, voi arde pe-al tău rug
Din veşnicie, mă culegi
Când apărând, pe-al boltei crug
Vom străluci în vase-ntregi…

Căci fără tine eu nu sunt
Nu-mi voi intra încă în fire,
Când voi pleca de pe pământ
Voi încerca, să-ţi dau de ştire.

Şi eu voi fi ca tine-o frunză
Ce şade veştidă-n cărare,
Un trandafir pe-o veche pânză
Ce flutură la întâmplare…

Ultima frunză ce pare vorbă,
Ultimul pas, fără vreun sens,
Când viaţa-mi va depune jerbă
Am să păşesc, spre cerul dens…

10.12.2012

În roşu de Costel Suditu

Ţi-au dat pe luncă, macii, într-o seară,
O prea frumoasă rochie şi-o brăţară;
Pe-un verde-crud, îmi subjugai privirea,

Cu mâna delicată, preţuirea.

Te unduiai ca o închipuire
Sub vălul poleit de strălucire.
Privea spre tine dintre stele, pală,
Regina-mpărăţiei ancestrală;

Invidioasă, parcă suspina.
Vedea cum eşti şi se cutremura:
C-atâtea stele care-o înconjoară,
Nu o făceau ca tine să apară.

Şi nici în ochii mei n-o mai făceau să fie
Ca-n îndepărtata mea copilărie;
Se unduia şi ea, dar pe un luciu:
Un învechit şi prea uzat capriciu.

Ţi-am prins întinsa mână ca o pană,
Am sărutat şoptirea-ţi diafană,
Şi am înfiorat privindu-te, boltirea,
Descoperind în ochii mei iubirea.

TRISTEŢE DE ÎNGER de Ioana Burghel

Tu nu te regăseşti în lumea asta,
Nici eu nu ştiu de am un loc al meu,
Ne ştie numai Bunul Dumnezeu,
De ce-am deschis aici, acum, fereastra.

Eşti tot mai trist cu fiecare zi,
Eu te ascult şi sufletu-mi se frânge,
Copacii mor ucişi de sihăstrii
Şi-n drumul tău, atâta iarnă plânge.

Ţi-aş desface trupul de adâncuri,
Din iubirea mea să te hrăneşti,
Dar tu, pierdut, păşeşti pe alte piscuri,
Pândit mereu de vulturii cereşti.

Eşti doar un înger trist, cu suflet gol,
Răstignit pe un vârf de cruce-nalt,
Te-aş ridica, duios de sub nămol,
Dar nuferi albi, în palma ta se ard.

să nu fim triști de Bogdan Dumbraveanu

nu-i trist decât tristul 
fluieratul prin 
încăperile inimii


a nespunere, a nevorbire
tot ce pot gândi
tot ce poți gândi
nu gâdilă nici o muscă
deprimată, în prag de sinucidere
pe banda cu miere

să ne atingem corpurile
în tăcere
fără
nici o umbră
de așteptare,
de drag de a fi
unul celuilalt căldură
și poate inimă nouă
mult mai mare

altfel,
trist nu-i decât tristul
celui fără de pereche
rămas cu un ochi mai stâng
și cu o detașabilă ureche

Irina Nedelciu

Am încetat demult să te iubesc,
Nici gânduri către tine nu-mi vuiesc
Iar şoaptele ce-n ani am risipit,
Eu le-am uitat în colbul învechit.

Am încetat demult să te doresc,
Iar cântul nu-mi mai este pitoresc
L-am rostuit în vântul liniştit
Să-mi odihnească somnul obosit.

Am încetat demult să te aştept,
Căci serile-mi dădeau dureri în piept
Iar toaca inimii se obidea,
În ritmul înrobirii-mi apunea.

Am încetat demult să mai visez,
La basmul că-ntr-o zi am să valsez,
La braţul tău, în albul puf de nea
Privindu-ne în ochi, frumoasă stea!

Am încetat demult să te iubesc
Şi ochii în gerul iernii-mi învrăjbesc,
Creând armura frigurilor seci,
Să-mi obosescă pleoapa, când tu treci.

Am încetat demult să te iubesc...