Abstract de Veronica Simona Mereuta

coloana infinitului
nu e doar "figure 8" 

oricât ai privi
ceva din tine ar trebui
a rezona cu un arc

metafora e calea uşoară
te desparte definitiv
de povara rimei încriptate
de humor,rubor,dolor
şi alte simptome
acceptate de OMS

poţi accesa un nefiresc
cu braţele deschise
sau ca o pogorâre
de care ai obosit să fugi
arcul închide în tine calea
nedeterminat

luna plină
e chemarea neştiutului
iar necuratul e umbra
pe care o vezi
când viaţa a obosit
să te trezească

22.11.2012
VeSMe

Privire de Veronica Simona Mereuta

de obicei mă holbez
la ceea ce mă atinge
dincolo de toate ale mele ştiute

şi-mi păstrez imponderabilitatea
de câte ori trec trenuri
cu locuri ocupate cu mult timp
înainte sau pe urma a ceea ce am deschis
ochi de lut
pe pământ

buchet de mireasă,n-am aruncat vreodată
de ce aş începe acum să fiu superstiţioasă
atunci când dorinţele nu se împlinesc
vina, abia de-mi ajunge mie
de aruncat mai,va!

iubirea
e locaşul sfinţit
cum să-l atingi
când drumurile tale n-au fost, vreodată,
pavate.

mi-e ceară privirea
lumânarea e semn că focul a fost lacom
cât să reciclezi
să-ţi poţi clădi cu mâinile goale
un bordei
unde să-ţi fie cald?

22.11.2012
VeSMe

A liniştirii trudă de Costel Suditu

De vântul pomi o scutura
Şi gânduri m-or străbate,
Când soarta m-o alătura

Lângă ce vreau din toate,
Şi când tristeţea s-o sfii
Să-mi fie parteneră,
Iubire, dă-mi de unde-oi şti
Un suflet care speră ;


M-am săturat iubind în van
Aripi ce zboară-ntr-una,
Când cerul jos ca un tavan,
Pitea din toate, Luna;

Că de va fi să fiu iubit,
Plutind în zări ca vântul,
Iar soarta nu va vrea, grăbit
Să îmi rostesc cuvântul,
Şi când iubirea va-nceta
De mine să se-ascundă,
Dă-mi viaţă din arhiva ta,
A liniştirii trudă.

Preţul corect de Veronica Simona Mereuta

plătim
începând cu liniştea şi terminând
cu perechea de şosete care se rupe

când lumea ţi-e mai dragă
păpuşa cu ochii umezi
ei o învaţă întâi să vorbească
lacrimile şi le plăteşte atunci când apasă
tasta "Enter"

ochii văd multe
se pare că este păcatul primordial
de care nu te absolvă o biată spovedanie
canonul e decalogul deşertăciunilor pe care
accepţi să le cânţi regulat
no matter what
hmm..îmi amintesc de indieni
ei vorbesc,cu circumstanţe atenuante
half english
dar,e ca şi cum limba ta nu îţi mai ajunge
să fii înţeles
ca şi absolvit
de minimumul de trădare ,de altfel permis,

aşteptarea mă ucide mereu
sunt ultima de salvat
frunzele toamnei au prioritate
spunea cineva
că le suntem datori,în definitiv
clepsidra e aliatul şi
duşmanul comun
ne ţine în viaţă
cât degetele se contopesc cu firul
se acceptă înnădiri
cât timp eşti abil

a minţi cât să fii primul care a crezut
că eşti diferit
că El poate fi mândru
că s-a însemnat în tine

dar cum să-l faci să te creadă?

23.11.2012
VeSMe

Trei fulgi născuţi din trei surori de Ovidiu Oana-pârâu

Trei fulgi, născuţi din trei surori,

Purtaţi de vânt pe cer, sub nori,

Valsând spre noi se hârjonesc

Şi devenirea-şi povestesc:

- Eu, spune primul, sunt odor,

Născut din spumă de izvor

De răcoroasa Primăvară!

Purtat de adieri de seară,

M-am ridicat şi-am revenit

Trei anotimpuri, şi-mplinit

Ca picur-lacrimă pe cer,

Am fost schimbat în fulg de ger!

- Dar tu? Eu sunt odor din Vară,

Când cerul, câmpul de secară

L-a dăruit, crescându-i rodul

Cu ploaia caldă, iar norodul

De păsăret din lan fugit,

Sătul de bobi m-au risipit,

Purtat pe-aripe sus pe cer,

Să fiu schimbat în fulg de ger!

În urmă, cel mai mic se-ndeamnă:

- Eu sunt odorul mamei Toamnă!

Dar, zămislit de dimineaţă,

N-am reuşit să văd prin ceată

Cum vântul lacom rupe-o frunză

Şi-o zboară-n zare s-o ascunză.

Iar eu, plăpândul giuvaer,

Am fost schimbat în fulg de ger!

Eh ! Asta e ! În horă prinşi,

Se hârjonesc de iarnă ninşi,

Purtaţi de vânt pe cer subt nori,

Trei fulgi născuţi din trei surori.

POSADA de Aurel Peteoaca

Mi-e ţara împreşmuită de munţi ca o ogradă 
Şi atât aş vrea să ştie cei ce o râvnesc,
Că poarta curţii noastre se cheamă tot Posadă,

Iar în trecători şi-n defilee pietrele vorbesc.

Ţi-am dăruit întreg ţinutul Severinului, plocon,
Dar tu râvneai Valahia, ca neam şi ţară,
Îl vreai în furci pe Basarab, să-l mazileşti pe domn
Şi Ţara Românească să fie provincie maghiară.

Visai frumos mărite crai maghiar
Iar pofta ta ne condamnase fără drept de apel
Poporul acesta, ce se trage dintr-un Decebal barbar,
N-a vrut să-ngenunchieze umilitor, de niciun fel.

Şi-o oaste nevăzută încălţată în obiele,
Se rânduia cu cetina prin codrii şi pe creste,
Erau ţăranii, păstorii şi târgoveţii ţării mele,
Cu fii, cu taţi, cu mume şi neveste.

Domnul şi Ţara se ridicase asemenea unui scut
Să înece în sânge ifosele regeşti şi filfizoane,
Valahii, codrul, munţii şi Dumnezeu, cum au putut...
Te-au dezvăţat pe tine, Carol Robert, să râvneşti plocoane.

Frica ţi s-a cuibărit profund în oase
Şi ai transmis-o la fiii tăi şi la nepoţi.
N-ai mai dat d-atunci buzna-n ţări şi-n case,
Căci la noi e scris Poasada pe fiecare dintre porţi.

Mi-e ţara împreşmuită de munţi ca de o gardă,
Iar Posada poate fi în orice trecătoare şi-n orice defileu,
În Ţara Loviştei străbunii, toamna, încep să ardă
Şi Basarab I se arată-n Curtea lui de Argeş, ca un zeu.

A murit Dumnezeu? de Nicoara Nicolae-Horia

Oricâtă ură gândul tău împarte
Niciodată întreg nu poți să-l spui,

Condamnat de-atâtea ori la moarte
Dumnezeu nu moare-n Duhul Lui!

Pe Fiul Său L-au pironit pe cruce
Și a Înviat a treia zi în zori,
Nu-i om lui Dumnezeu să îi arunce
Trupul mistuit în închisori!

De-aceea spun, cât încă mai suport
Această mult prea tristă răutate-
El, Dumnezeu din ceruri, nu e mort,
Inima Lui se-aude-n noi cum bate...

23 Noiembrie 2012, în zori...

Precum… de Nicoara nicolae-Horia

Precum coaja
Lipită
De trunchi,

Precum omida
Lipită de frunză,
Precum literele
Topite-n
Cuvânt-
Aşa e trupul meu
Lipit
De sufletul
Acestui
Poem...

Peisaj citadin - de Boris Ioachim

Undeva un clopot bate
Rar vestind pe câte-un dus…
Pe trotuare desfundate –

Trec mulţimi în negru-apus.

Târgu-şi varsă calm vacarmul
Peste case, străzi, livezi,
Peste-un veac în care calmul
E un lux – ce rar îl vezi.

Sărăciile-s stăpâne
Peste suflete de robi,
Nu se-arată zile bune –
Trecători toţi par orbi.

Cer de plumb apasă zarea,
Târg şi oameni şi alei…
Iarna îşi deschide floarea
Chiciurilor peste tei.

Îmi târşesc paşii agale
Rătăcind prin parcul gol…
Bălţi de gheaţă-mi stau în cale –
Dar arar le dau ocol.

Ce sfârşită îmi simt firea –
E un timp pentru beţii –
Cred că asta ni-i menirea,
Ca ratării-i suntem fii.

Ţară cu cernită zare,
Fii tăi, grăbiţi se duc,
Spre tărâmuri cam neclare –
Clătinându-se năuc.

Nici speranţe, nici iluzii
Nu ne-mbată-n înserări…
Veac viclean naşte confuzii,
Închizând albastre zări.

…Ce trotuare prăpădite –
În oraşul prăpădit!
Oameni trişti, feţe cernite,
Trec prin veacul nesimţit…

Poem foarte simplu - de Bogdan Dumbraveanu

altădată mi se părea
că am destul timp pentru
un poem

și pentru privitul fără țintă
pe fereastră

de ce atâta trecere, atâta foială
ori gânduri despre
cum vom intra în ziua
de mâine
presocraticii sunt mai puțin cunoscuți
decât Socrate, pentru că așa au vrut
praful, apa și uitarea

o priveam cum se îmbracă
de parcă nisipul nu ar fi ajuns niciodată
captiv în clepsidră
îmi zâmbea, Doamne cât timp
trebuie pentru un zâmbet,
întâi el apare discret pe buze
apoi cuprinde întreaga față
animă cumva privirea
până începi să simți
tu cel care te uiți la ea
că încăperea e mult mai vastă
că ești mai frumos
că volumele răsfirate pe birou
sunt cele mai bune cărți ce s-au putut
scrie vreodată

norocos că le-am citit
mai norocos că nu m-am nevoit
scriindu-le
nu m-aș fi lăsat locuit prea ușor
de un zâmbet,

multă trebăluială Doamne ca să
să aflăm că de Tine

tot un infinit ne desparte