Liniștea nopții spintecată-i de-un vaier de sirenă,
Salvarea în goană fuge pe strada-ngustă.
Mintea îmi zbate gândul cu sufletul antenă
Și inima mea pare că și-a desprins o crustă.
Ce trup s-o zbate-n chinuri la ceas târziu în noapte?
O viață s-o mai naște? Ori...poate merge-n moarte?
Ce gingașă făptură e în urlet ori în șoapte?
Ah, om plăpând, ca floarea ești-strivită într-o carte...
Nimica nu-i de tine, tu, umbră trecătoare
Care te zbați cu viața din zori spre-ntunecare...
Fragil ca sticla-mi pari când Moartea te pândește
Și-ascute coasa-ncet și numele-ți șoptește...
Mă înfior...Spitalul e alb și mut în noapte,
Ca stafia ce-adăpostește în albe văluri...moarte,
O găzduiește-n colțuri, și în pereți, și-n paturi,
Și ușile o țin în ele prin canaturi.
Parcă doar ea e vie în albul palid, trist,
Lumină neagră-ntre neoane...Ah, Moarte, te detest,
Căci vii întotdeauna rânjind a bucurie
Și coasa nu-ți lipsește, și fluieri melodie
Cu nume felurite și vârste tot la fel
Și nu ții cont vreodată-copil sau bătrânel...
Cum nu se frânge mâna când coasa o repezi
Și seceri viață verde ca pomii din livezi?
Când te apropii noaptea, ești mai hidoasă, parcă,
Și mă încearcă ura, Moarte, de tine mă încearcă!
În săli de operații, în colț, cu coasa-n mână,
Rânjești de disperații în alb ce-n cerc s-adună,
Să scape de durere, să vindece un om,
Să-l uiți măcar pe unul, tu, negru vis de demon!
Te plimbi, stăpână pe saloanele-nțesate,
Unde sunt mulți ce urlă și care te cheamă, Moarte!
Dar tu nu-i vrei pe-aceia! O, nu, tu vrei
Să chinuie mai mult, să-i ții pradă durerii,
Să te desfeți privindu-i cum se chircesc, nebuni
De suferință, deznădejde...și-aștepți până-i aduni.
Te-ndrepți așa de iute cu ascuțita coasă
Și seceri vieți în floare-parinților pe masă...
Tu, monstru hâd, cutremurat de ură,
Mânca-te-ar viermii odată, stârpitură!
Să vezi cum e când te retează altul,
Să urli și să suferi în noapte cât înaltul,
Să rogi să-ți vină Moartea și să nu ai de unde
Și-o veșnicie-n chinuri durerea te-o pătrunde!
Mi-e sufletul în ape...Dusă-i acum sirena,
Se zbate-n pieptu-mi, carne vie-inima...
Mă rog de viață bună și de sănătate,
Pentru cei dragi și pentru mine...
Iar pentru tine, Moarte, mă rog de moarte!
marți, 2 octombrie 2012
luni, 1 octombrie 2012
Toamnă târzie de Renate Müller
Octombrie cu brumă multă
câmp arat, cârduri de ciori
ce acoperă pământul.
Via freamătă culeasă
frunzele-au îngălbenit
şi se lasă-o ceaţă deasă.
Ierburi-nalte uscăcioase
legate-n fire de păienjeniş
stau în zdrenţe delăsate.
Toate dorm, toate sunt duse
comorile s-au răspândit
şi în toamnă stau depuse.
câmp arat, cârduri de ciori
ce acoperă pământul.
Via freamătă culeasă
frunzele-au îngălbenit
şi se lasă-o ceaţă deasă.
Ierburi-nalte uscăcioase
legate-n fire de păienjeniş
stau în zdrenţe delăsate.
Toate dorm, toate sunt duse
comorile s-au răspândit
şi în toamnă stau depuse.
Cînd portocalul plînge de Emil Marian
Cînd portocalul plînge-n septembrie în toamnă,
Iar soarele-i mai blînd, de raze bărbierit,
Trimit a mea iubire să te vestească doamnă,
Iar soarele-i mai blînd, de raze bărbierit,
Trimit a mea iubire să te vestească doamnă,
Ca-s sanatos, în viata și încă n-am pierit.
Mi-e gîndul tot la tine, aici în depărtare,
Și trist îmi este dorul acasă cînd revine,
Închid durerea-n mine, oftez, privesc în zare,
Și mă întreb ca prostul... te mai gîndești la mine?
Cand portocalul plînge-n septembrie în toamnă,
Mi-e sufletul mai greu și îmi lipsești tu, doamnă!
Mi-e gîndul tot la tine, aici în depărtare,
Și trist îmi este dorul acasă cînd revine,
Închid durerea-n mine, oftez, privesc în zare,
Și mă întreb ca prostul... te mai gîndești la mine?
Cand portocalul plînge-n septembrie în toamnă,
Mi-e sufletul mai greu și îmi lipsești tu, doamnă!
Încredere de Elena Valeria Ciura
Nu-ţi pot cotrobăi prin buzunare-
La piept ai patru şi sunt ferecate
Secretele rămân nedezlegate
La piept ai patru şi sunt ferecate
Secretele rămân nedezlegate
Nu mi-ar ajunge să-ţi descopăr firea
Nici de-aş trăi trei vieţi cu tine în cetate
Şi pentru atâta lucru- nu-vreau nemurirea!
Încrederea rămâne un fir ca de păianjen
Se subţiază cum dă galbena lumină
Cum te apropii el -se sperie şi fuge
Dar te înţeapă şi se-ascunde prin grădină!
Şi e puternic până prinde-o altă muscă
Şi o striveşte , nu-i deloc gentil, -o uscă,
Si-a doua zi, la fel, cu altă pradă,
Până stăpâna va vedea a lui ispravă
Şi iubăreţul va gusta ce-a meritat–otravă!
(Ce simplu e în lumea animală!)
Nici de-aş trăi trei vieţi cu tine în cetate
Şi pentru atâta lucru- nu-vreau nemurirea!
Încrederea rămâne un fir ca de păianjen
Se subţiază cum dă galbena lumină
Cum te apropii el -se sperie şi fuge
Dar te înţeapă şi se-ascunde prin grădină!
Şi e puternic până prinde-o altă muscă
Şi o striveşte , nu-i deloc gentil, -o uscă,
Si-a doua zi, la fel, cu altă pradă,
Până stăpâna va vedea a lui ispravă
Şi iubăreţul va gusta ce-a meritat–otravă!
(Ce simplu e în lumea animală!)
toamnă de Bogdan Dumbraveanu
nu-i râs
să nu se facă lacrimă
din om rămâne
să nu se facă lacrimă
din om rămâne
doar o poză intr-un album trist
cum zâmbetele
oamenilor care au fost
crezând o clipă
că vor fi întotdeauna
nu voi putea mângăia
toţi suferinzii
nici pe mine nu mă pot
păzi de propriile-mi temeri
azi am umblat
o vreme prin marea atingând
ţărmul, cu ochii căutând
locul unde ai stat ieri
unde te-am îmbrăţişat
o clipă să locuiască şi-n mine
luna pe care o ţineai
captivă în priviri
să mă adie doar o clipă
singurătatea mândră
în care s-au născut
primele versuri
am simţit picurând,
târziu,în mare,
argintul
cum zâmbetele
oamenilor care au fost
crezând o clipă
că vor fi întotdeauna
nu voi putea mângăia
toţi suferinzii
nici pe mine nu mă pot
păzi de propriile-mi temeri
azi am umblat
o vreme prin marea atingând
ţărmul, cu ochii căutând
locul unde ai stat ieri
unde te-am îmbrăţişat
o clipă să locuiască şi-n mine
luna pe care o ţineai
captivă în priviri
să mă adie doar o clipă
singurătatea mândră
în care s-au născut
primele versuri
am simţit picurând,
târziu,în mare,
argintul
duminică, 30 septembrie 2012
VIS EFEMER - de Patricia Serbanescu
Să desfac visu-n crâmpeie
Mă inunde şi-n răstimp…
Marea… să fie Egee
Ţărmul… să fie-n Olimp!
Glasul apei ne pătrundă
Până-n sângele-nverzit,
Mângâiaţi de-o caldă undă
Închega-vom plan, sfinţit…
Elfii mării ne veghează
Printre stâncile-azurii,
Stelele, se-ncorporează
Între maluri sidefii…
Peste munţi şi marea toată
Înălţăm inima plină
Cu lumină adăpată,
Coborând, spre rădăcină.
Chiparoşi pe plaiul sfânt
În pădurea ca-n poveşti,
Pare rai pe-acest pământ,
Pe-acest loc, uiţi cine eşti !
Mă visez mereu în mare
Pe nisip călcat de zei,
Piere orice supărare
Când în braţe, tu mă iei…
Mă inunde şi-n răstimp…
Marea… să fie Egee
Ţărmul… să fie-n Olimp!
Glasul apei ne pătrundă
Până-n sângele-nverzit,
Mângâiaţi de-o caldă undă
Închega-vom plan, sfinţit…
Elfii mării ne veghează
Printre stâncile-azurii,
Stelele, se-ncorporează
Între maluri sidefii…
Peste munţi şi marea toată
Înălţăm inima plină
Cu lumină adăpată,
Coborând, spre rădăcină.
Chiparoşi pe plaiul sfânt
În pădurea ca-n poveşti,
Pare rai pe-acest pământ,
Pe-acest loc, uiţi cine eşti !
Mă visez mereu în mare
Pe nisip călcat de zei,
Piere orice supărare
Când în braţe, tu mă iei…
(nu știu de ce sunt tristă atunci când se scutură magnoliile) - de Nuța Istrate Gangan
mi-ai atins buzele cu o petală catifelată
apoi ai desenat arabescuri pe obrazul meu umed
am zâmbit sub mângâiere;
primăvara plângea suav cu petale de mătase udă
sânul stâng îmi tresărea în aşteptare
m-ai sărutat muşcat
acoperindu-mi ţipătul surprins
cu o altă petală desprinsă
din floarea
care se odihnea mirată în palma ta
vin inserări de vise şi lumi
ultima noastră primăvară s-a sinucis cu gingăşie
înroşindu-şi florile albe în cireşe
te aştept
Evă tăcută și caldă
pe marginea unei veri de păcat şi ispită
să-ţi scutur pe trup
copacii grei de flori și miresme
primăverile nu se mai întorc
deşi ai impresia
că totul se repetă
iar şi iar...
(ştiu de ce se scutură magnoliile...
nu ştiu de ce mă sărutai muşcat
atunci când eram tristă)
apoi ai desenat arabescuri pe obrazul meu umed
am zâmbit sub mângâiere;
primăvara plângea suav cu petale de mătase udă
sânul stâng îmi tresărea în aşteptare
m-ai sărutat muşcat
acoperindu-mi ţipătul surprins
cu o altă petală desprinsă
din floarea
care se odihnea mirată în palma ta
vin inserări de vise şi lumi
ultima noastră primăvară s-a sinucis cu gingăşie
înroşindu-şi florile albe în cireşe
te aştept
Evă tăcută și caldă
pe marginea unei veri de păcat şi ispită
să-ţi scutur pe trup
copacii grei de flori și miresme
primăverile nu se mai întorc
deşi ai impresia
că totul se repetă
iar şi iar...
(ştiu de ce se scutură magnoliile...
nu ştiu de ce mă sărutai muşcat
atunci când eram tristă)
Un alt adio de Renate Müller
Iubite te las din mâinile mele
ţi-am dat aripi
să zbori până la stele
în suflet te-am crescut
înfăşurat în petale de crini
să te vindec înger căzut
rugător mă priveşti cu milă
te las liber să zbori să te duci
zeu înaripat spre lumină
ţi-am dat aripi
să zbori până la stele
în suflet te-am crescut
înfăşurat în petale de crini
să te vindec înger căzut
rugător mă priveşti cu milă
te las liber să zbori să te duci
zeu înaripat spre lumină
Dor de mamă de Elena Iuliana Constantinescu
Mamă, te rog să-mi scrii despre nucii mei din grădină,
Care au rădăcinile în locul meu natal;
Care au rădăcinile în locul meu natal;
Trimite-mi câteva petale
Din trandafirul parfumat de la fereastra
Ce-npodobește casa noastră;
Prin păsărelele ce vin la noi,
Cu dans de aripioare,
Măicuță dragă să-mi trimiți
Parfum din lăcrămioare;
Și mere dulci din grădiniță,
Cu fin parfum de lămâiță;
Trimite-mi blând miros de câmp
Și dulci mângâieri de soare și vânt
De acasă;
Trimite-mi zâna mea frumoasă
Diminețile cu soare,
Când roua argintie în faptul zilei moare;
Şi-mbătătorul iz al florii de pădure,
Şi gustul acrişor de zmeură şi mure;
Mai spune-mi mamă, cum soarele apune
Când seara se întorc de pe păşune turme;
Trimite-mi mamă miros din flori de tei,
Ce-mi amintesc amarnic de mult de ochii tăi;
Și îmi trimite mierea muncită de albine
Cum dulce mamă scumpă eu mă gândesc la tine;
Trimite-mi ciripit şi zbor de păsărele,
Să dorm cu lacrimi seara, zburând în cârd cu ele;
Trimite-mi apa rece de limpede izvor,
De dorul ei atâta și-atâta simt că mor!
Și mai trimite-mi mamă parfum de busuioc,
Cu el de acolo poate va fi puțin noroc;
Trimite-mi maică drumul ce duce înspre casă,
Să mă întorc la tine,
Să ne-nchinăm la masă.
Elena Iuliana Constantinescu
Din trandafirul parfumat de la fereastra
Ce-npodobește casa noastră;
Prin păsărelele ce vin la noi,
Cu dans de aripioare,
Măicuță dragă să-mi trimiți
Parfum din lăcrămioare;
Și mere dulci din grădiniță,
Cu fin parfum de lămâiță;
Trimite-mi blând miros de câmp
Și dulci mângâieri de soare și vânt
De acasă;
Trimite-mi zâna mea frumoasă
Diminețile cu soare,
Când roua argintie în faptul zilei moare;
Şi-mbătătorul iz al florii de pădure,
Şi gustul acrişor de zmeură şi mure;
Mai spune-mi mamă, cum soarele apune
Când seara se întorc de pe păşune turme;
Trimite-mi mamă miros din flori de tei,
Ce-mi amintesc amarnic de mult de ochii tăi;
Și îmi trimite mierea muncită de albine
Cum dulce mamă scumpă eu mă gândesc la tine;
Trimite-mi ciripit şi zbor de păsărele,
Să dorm cu lacrimi seara, zburând în cârd cu ele;
Trimite-mi apa rece de limpede izvor,
De dorul ei atâta și-atâta simt că mor!
Și mai trimite-mi mamă parfum de busuioc,
Cu el de acolo poate va fi puțin noroc;
Trimite-mi maică drumul ce duce înspre casă,
Să mă întorc la tine,
Să ne-nchinăm la masă.
Elena Iuliana Constantinescu
PE VALEA VIEŢII de Patricia Serbanescu
La tine în noapte, vom cerne confeti
Surprins de vei fi, cu luna-ntre noi,
Astâmperi tot dorul ce-ţi flutură-n plete
Surprins de vei fi, cu luna-ntre noi,
Astâmperi tot dorul ce-ţi flutură-n plete
Cu dragostea-n palmă, nascuţi iară goi.
C-ai nume în vers, acum nu contează
Doar nemurirea-şi va pune un semn,
În barca iubirii ce-acum balansează
Fiori se-mpletesc, într-un singur îndemn.
Şi semnul cu braţul având o eşarfă
În ochi ce sunt şterşi, de azurul tristetii,
Îţi macină sufletul pe strune de harfă
Căci mult e pustie, acea vale a vieţii…
Într-un amurg, e-aprinsă –ntraga vale
Iar cântul prigonit, e-acum stingher,
Căci ne tot plângem de însingurare
Când ştim că viaţa este zarvă… şi mister.
30.09.2012
C-ai nume în vers, acum nu contează
Doar nemurirea-şi va pune un semn,
În barca iubirii ce-acum balansează
Fiori se-mpletesc, într-un singur îndemn.
Şi semnul cu braţul având o eşarfă
În ochi ce sunt şterşi, de azurul tristetii,
Îţi macină sufletul pe strune de harfă
Căci mult e pustie, acea vale a vieţii…
Într-un amurg, e-aprinsă –ntraga vale
Iar cântul prigonit, e-acum stingher,
Căci ne tot plângem de însingurare
Când ştim că viaţa este zarvă… şi mister.
30.09.2012
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)

