vară abandonată - de Renate Müller

m-am împiedicat de tăcere
în genunchi am cerşit
mâini pline de mângâiere
dar indeferenţa m-a străpuns
cu lama ei de oţel

m-am împiedicat de raze
în fire subţiri de lumină
ce în surdină fremătau
atunci când sau rupt
pe când eu mă zbăteam

m-am împiedicat în tine
în ochii tăi de tăciuni
ce mă priveau fără vină
şi cu o mirare începură
să-mi surâdă în milă

nu știu cine sunt - de Belean Maria

sau ce multe doruri de dor încolțesc
nu știu iubirii să aduc ofrande
dar îți știu albastrul ochilor

vinovați
flămânzi

iubite
ești de vină pentru așezarea bătăilor inimii
deasupra sfinților pictați în altar
pentru orbirea noastră
pentru jertfa tăcerii
mi-ai spus că acest drum duce spre veri
de aceea l-am ales

urc încrezătoare
împrăștii scântei
încă un pas
nu este doar o floare de vară
este o poiană în mii de petale
simțuri într-un tril haotic
aleg
alerg
nu pot cuprinde adâncurile absolutului
durerea fericirii
foamea
foamea de cuvinte
care vor
să-și zidească eternitatea în noi

este timpul să despici existența
ideea de a fi
ca pe un fruct
să gust pentru prima oara
numai așa va coborâ copilul
din icoană
zâmbind

ACTUL FINAL - de Dori Lederer

Veniţi, vă aştept astăzi la teatru,
În ziua a opta-a minciunii,
Să-nceapă dar piesa, să-nceapă masacrul
Pe scena păgână a lumii.

La casă, biletele nu s-au vândut,
În sală sunt eu, spectator.
Dar scena e plină de cei ce au vrut
Să joace in ultimul rol.

Actori sunteţi voi, acei ce mi-aţi dat
Iluzii in viaţa-mi sărmană.
Acei ce, plecând, nu mi-aţi mai lăsat
Măcar un bandaj pentr-o rană.

Veniţi, vă aştept astăzi la teatru,
La ultimul act ce s-a scris,
Sunteţi astăzi iarăsi actori in masacru
Iar eu spectatorul ucis.

mi-a ruginit pământul la picioare... de Ovidiu Oana-pârâu

mi-a ruginit pământul la picioare
de morţi de frunze ninse din înalt
un roşu ce-i desprins parcă din soare
se mută-n mirişti puse pe asfalt

trecute prin culori de curcubeie
la vremea rânduită prin vecii
se scurg clădindu-şi moartea în bordeie
în ritmuri de funeste simfonii

apoi se înfrăţesc ca-ntr-o pocladă
ţesută de un meşter inocent
linţoliu pentru lume pus să-l vadă
într-un sfârşit de toamnă decadent

cât timp mă străduiesc ca prin cuvânt
să plâng această tristă adunare
apar în zbor rafalele de vânt
valsând parcă în marea de culoare

şi-mi lasă adiere în ureche
- nu plânge că se duce timpul cald!
căci frunze în culorile pereche
renaşte-vor în tonuri de smarald

Minuni elementare - de Cristina Maroiu

Să nu pleci niciodată din inima mea,
dragoste de viaţă!
Eu te respir în fiecare minut,
înveşmântată în sentimente colorate…
Azi am găsit pe stradă
un trifoi cu patru foi,
dar mi-am spus
că nu am nevoie de semne
pentru a mă simţi norocoasă.

Îmi sunt de-ajuns minunile elementare:
braţul lui, pe care mă odihnesc
ca în leagănul de acasă;
ochii pereche,
ce ni se îngână în poeme fără glas!
Nopţile de jar
şi zilele, când număr orele
până să-i sar la piept…
Îmbrăţişarea de familie,
copilul nostru cu privirea mirată,
unindu-şi degeţelele
în formă de inimă rotundă,
cuvintele magice: “pe vecie”…

Mama…pe care o iubesc astăzi
mai mult decât oricând,
şi căreia îi mulţumesc
că m-a învăţat
Tatăl nostru şi Sfânta Cruce!
Că mi-a dat viaţă,
ca să dau viaţă!
Mărul roşu, parfumat,
din care muşc
porţii lacome de toamnă…

Am noroc: sunt aici,
în formă de om,
trăiesc minunea de a fi
şi de a visa, cu ochii deschişi
către soare!
Iar acestea sunt, dragii mei,
minunile elementare!

Tăcere în oglindă - de Constantinescu Elena Iuliana

Oglinda .
Îmi privesc gândurile
Și răsfoiesc cu degete tremu
rânde
Filă cu filă din tot ce a fost până acum în cartea vieții;
Cine mai știe să citească?
Rând cu rând,
Și nu pe toate de odată!
Or fi ele toate?
S-o fi pierdut pe undeva anonime?
S-au de teamă că nu le ascultă nimeni stau ascunse?
Tăcerea.
Când privirea mea vorbește
Și gândurile mă privesc cu neîncredere
De undeva din mintea mea,
Un mănunchi de fiori coboară-n galop
Și mă roagă a-mi lasa inima mângâiată
De flăcările lor vii;
Nu am putere să spun nimic
În mine ard cele multe
Pe care le las să mă cuprindă
Din focul ce mistuie privirea;
Tăcere profundă.

În lumea asta - de Cătălin Codru

În lumea asta aparent banală,
Noi ne trăim în alte vieţi,
Avem din haine o purtare prea formală,
Dormim mimând frumoase dimineţi.

Cu universul îngustat de azi pe mâine,
Ne-mprumutăm cuvinte care dor,
N-avem trăiri, odihne şi nici tihne,
Şi nu ne dor speranţele când mor.

Mărşăluim în viaţa altor doi,
Cum am crezut că trebuie trăit,
Ne corectăm cadenţa noastră-n noi...
Şi viaţa netrăită... în murit.

De m-aş trezi şi-aş spune... uite mor,
Mi-ai trage-o palma însetată să-mi revin,
Poate-aş putea s-ajung nemuritor,
Încep să strig, dar tac... mai mor, încă puţin.

Şi-n ochii mei nefericiţi mă sting,
Zâmbind forţat ca pentru-a vieţii poză,
Groparii mei de mine se ating...
Şi mă conving, că viaţa mea e roză.

Pierduţi în întunericul nocturn,
Zidim în jurul nostru... gard închis,
Hrăniţi cu semizei precum Saturn,
Ne scriem testamente, cum alţii ne-au prescris,

În lumea asta aparent banală,
Ne facem griji pentru nimicuri existente,
Căci am uitat... că viaţa ideală,
E-un personaj ce n-are semnalmente.

De cealaltă parte a cortinei - de Zavoianu Vali

Te-mbraci în straie colorate
Şi cu răbdare ţi-ai pictat pe faţă
Un zâmbet ce în veci nu se mai scoate
... Şi te transformă-n ochii lumii în paiaţă.

Prin bluza largă, descheiată jumatate
Cine mai vede printre nasturi roşii
Că ai o inimă ce pentru oameni bate...
Toţi râd şi nu îţi văd decât galoşii.

Cu pensule-ai întins sub ochi culoare
Ce albă,lucie ascunde doar tristeţe
Cine mai vede printre giumbuşlucuri oare
A ta privire plânsă şi a ta nobleţe.

Pe-o scena îmbrăcată-n superficialitate
Te-mpiedici provocând mulţimii hazul
În spatele cortinei însă cruda realitate
Nu râsul îţi provoacă, ci necazul.

Ciudat destin, s-alegi aşa un sacrificiu
Să treci în straie colorate,trist, prin viaţă
Şi-o lume-ntreagă făcând haz de-al tău supliciu
Să nu-nţeleagă cine e de fapt paiaţă.

Deschide ochii... - de Nicoară Nicolae-Horia

Cu ochii-nchişi asculţi însingurată
Poemul meu ce mângâie şi doare,
Ce freamăt te cuprinde dintr-o dată
Din creştet până-n tălpile stelare!

Şi stând aşa aproape şi departe
Cu sufletul-ce viscol de narcise!
Mâinile tale, păsări speriate
Frământă-n aripi zboruri necuprinse.

Eu tac de mult, tu încă mai asculţi
O muzică vecină cu oftatul,
Te vezi din nou copilă sus în Munţi,
Cu caii tăi albaştri, cu tot satul,

Un sat de iarbă şi de Poezie
Cum altul să găseşti nici nu mai poţi,
Acolo-i încă neamul viu de Moţi
Şi-acolo va rămâne în vecie.

Poemul meu abia te mai încape,
Din umbra clipei stau la pândă furi,
Deschide ochii, ştiu că nu te-nduri-
Vederea mea te mistuie sub pleoape…

DE VÂNZARE - de Dori Lederer

Vând toamnă cu miros de struguri copți,
Vând un Septembrie schimbat pe-o iarnă,
Vând țărmul meu și pescărușii toți,
Sub început de an să nu-mi adoarmă.

Vând pietrele din inima tăcută
Vând lacul străjuit de vise seci,
Vând tot și mă voi face nevăzută
Acelora cu ochii goi și reci.

Vând șoaptele din scene repetate
Și punctele ce sprijineau un "da"
Un" pur și simplu"-l dau pe nedreptate
Și-apoi, să văd, ce-mi mai puteți lua ?

Vând susur de ocean și vând nisipuri
Vând nopțile în care eu am Fost,
Vând lăzi de zestre adormite-n timpuri
Și casa cu povești fără de rost.

Vând înălțimi ce nu se pot atinge
Lângă prăpăstii ce te înfioară,
Vă dau și locul unde nu mai ninge,
Ca să vedeți cum este să te doară.

Vând locuri, vise, clipe și trăiri,
Vând tot ce s-ar putea fura prin lume
Pun lacăt pe valiza cu-amintiri
Și-o pierd pe strada fără nici un nume.