azi roza sufletului meu
cu drag deja e dăruită,
unui păr roş` ce-un alizeu
îl mişcă-ncet, ca pe-o ispită.
ar trebui să cred că fata
cu părul roşu, viu, aprins,
de-o roză a fost dată gata
şi să mai ştiu că am învins,
hotarele dintre iubirea
ce-n suflete părea să steie,
dar florii, nu i-a fost menirea
s-aprindă-n sufletu-i scânteie.
acum, privesc la roşia floare
şi mă gândesc la părul ei
mişcat superb sub vânt de-o boare
ce-n suflet mi-aducea scântei.
mă consolez cu o secundă
în care am văzut, uimit
cum firele-nveleau plăpândă,
roza ce eu i-am dăruit.
vor trece anii şi firesc,
în carte voi ajunge, poate
acolo unde-ncremenesc
iubirile, ca flori presate.
târziu, o lacrimă fierbinte
mă va aduce iar la viaţă
iar fata-şi va aduce-aminte
sărutul dat de dimineaţă
[din "Ciclul rozelor"]
sâmbătă, 22 septembrie 2012
VIVERE - de Cristina Maroiu
Timpul îmi muşcă lacom din chip
şi îmi aşează pe obraz
patina aurie a zilelor ce-au fost…
Doar ochii mi-i mai recunosc;
sunt aceiaşi, ca în copilărie: mari,
rotunzi, sclipind în rostul
unor înţelesuri
mai presus de toate doctrinele marilor filosofi!
Uite, inima mea a rămas deschisă;
i s-au rupt peceţile de la atâtea furtuni,
fără de răgazuri între ele!
Dar stau aşa, în calea nopţii,
dreaptă şi curată,
cu unica certitudine că m-am născut
cândva
din pătrarul perfect al lunii,
şi că tot acolo mă voi întoarce
mai târziu,
ca la un veşnic Acasă!
AZI sunt aici, şi nu mă tem: Îndrăznesc
să respir din verdele ierbii,
să trăiesc roşu
şi să sper albastru
la tihna unui curcubeu
scăldat de ploi cu soare!
AZI sunt aici, şi nu mă tem: Zâmbesc!
Poate că mâine
nu voi mai fi decât o altă urmă
strivită de pasul timpului!
Ce dacă? Îmi asum riscul
de a striga din toate venele
că am trăit,
Acum şi Aici,,
fără termen de garanţie,
atinsă de minunea uimirii,
uimită de tine,
Viaţă!
22.09.2012
şi îmi aşează pe obraz
patina aurie a zilelor ce-au fost…
Doar ochii mi-i mai recunosc;
sunt aceiaşi, ca în copilărie: mari,
rotunzi, sclipind în rostul
unor înţelesuri
mai presus de toate doctrinele marilor filosofi!
Uite, inima mea a rămas deschisă;
i s-au rupt peceţile de la atâtea furtuni,
fără de răgazuri între ele!
Dar stau aşa, în calea nopţii,
dreaptă şi curată,
cu unica certitudine că m-am născut
cândva
din pătrarul perfect al lunii,
şi că tot acolo mă voi întoarce
mai târziu,
ca la un veşnic Acasă!
AZI sunt aici, şi nu mă tem: Îndrăznesc
să respir din verdele ierbii,
să trăiesc roşu
şi să sper albastru
la tihna unui curcubeu
scăldat de ploi cu soare!
AZI sunt aici, şi nu mă tem: Zâmbesc!
Poate că mâine
nu voi mai fi decât o altă urmă
strivită de pasul timpului!
Ce dacă? Îmi asum riscul
de a striga din toate venele
că am trăit,
Acum şi Aici,,
fără termen de garanţie,
atinsă de minunea uimirii,
uimită de tine,
Viaţă!
22.09.2012
INIMA MEA ÎN TOAMNĂ - de Boris Ioachim
I
Doamnă toamnă - viaţa mea
O îneci în amintire...
Sufletu-mi cum aş putea
Să-l îmbăt de fericire?
Toamnă - cântec cenuşiu
Viu miroşi a despărţire…
Suflet, sufletu-mi pustiu,
Vag mai ştie de iubire.
Doamnă toamnă – inima
Bate-n ritmuri funerare
Toamnă hâdă, viaţa mea,
De ce n-are căutare?
II
Stau ferestrele pustii şi reci
Vântul numele mi-l strigă-n noapte
Amintiri se-ngână pe poteci
În miros dulceag de mere coapte.
Înc-o toamnă mi-a bătut în geam…
Oare câte înc-or să mă cheme?
Doamne, anii tineri să-i mai am
Toamna n-ar putea să mă blesteme.
Toamna – vechi tovarăş de beţii
Să gândesc la moarte mă îndeamnă…
Zilele şi nopţile pustii
Ale tale sunt, beţivă toamnă.
III
Se zbenguie-n aer firavi funigei
Lumina e galbenă, calmă
Din aburul verii o frunză de tei
Cu jale îmi cade în palmă
Stau singuri salcâmii la margini de drum
Nu-s păsări pe ramuri să-i plângă
Pe marginea văii, în haină de fum
Prelinge-se toamna nătângă.
Ce arsă e iarba pe dealuri, pe şesuri!
O, vară – minune de-arome ce-ai fost!
Rămân amintiri cu vagi înţelesuri
Atât; şi salcâmii plângând fără rost.
IV
Deasupra mea e cerul şi-acolo Dumnezeu.
Alături, sub fereastră, un tei şi câţiva plopi.
O urbe păcătoasă şi-n ea destinul meu;
Şi toamna care vine, şi drumul plin de gropi.
Un câine prin gunoaie adulmecă hulpav,
Amară dup-amiază şi lume la plimbare,
Şi dangăte de clopot cu timbru-nalt şi grav
Deasupra, peste case - neputinciosul soare.
Mereu, mereu, angoasă şi lacrimă de sclav
Apusuri ruginite pe urbea păcătoasă,
Şi câinele ce scurmă gunoaiele hulpav
Şi toamna care vine – şi jalea ce m-apasă.
V
O, inimă bolnavă azi,
Bolnavă ieri şi-ntotdeauna
De ce-n tristeţea neagră cazi
Când vârcolaci mănâncă luna?
Au toamna ţi-a-mplântat hain
Al disperării greu pumnal?
Ori pregeţi veşnic în suspin
Plutind pe-al vieţii silnic val?
De ce mă dori în asfinţit?
Sau m-ai durut din totdeauna?
De ce ţi-e zbuciumul cumplit
Când vârcolaci mănâncă luna?
VI
Azi, iubirile de ieri
Mi se-arată ca-ntr-un vis…
Toamna, vreme de dureri,
Norul pleoapei mi-a deschis.
Vagi parfumuri, vagi păreri
Mă-nfioară-n ceas târziu…
Toamna – vreme de dureri
Urlă-n noapte a pustiu.
Vai! Mâine, dar mâine ce va fi,
Lacrimă sau dor zadarnic?
Plânsul meu, cine-l va şti,
Piaza rea sau vântul harnic?
VII
De fiecare toamnă mă leag-o despărţire,
Ogoarele arate de IERI îmi amintesc
Şi crângurile verii, rămase-n părăsire
De-o altfel de durere, perfid, îmi amintesc.
În fiecare toamnă fiinţa-mi vrea să moară
Dar veselă scânteie mereu se-mpotriveşte:
E gândul ce-mi şopteşte de dulcea primăvară,
De veşnica speranţă, ce-n mai înmugureşte.
E toamna gândul negru şi inima pribeagă
Lipsită de speranţă, lipsită de temei,
Dar vesela scânteie făcută-i ca să şteargă
Zăbranicele toamnei şi stihiile ei.
VIII
Nu-i nici o bucurie în viaţa mea banală…
Iubito, vine toamna şi frunza-i tot mai rară.
Priveşte, la fereastră, copacii ce se ndoaie
Şi gustă-n pragul uşii văzduhul plin de ploaie
Nu-i nici o bucurie în viaţa mea pustie…
Că vine, iarăşi, toamna – dă frunza mărturie.
Priveşte, să-ţi dai seama, de ce mi-e dragă vara
Şi nu ofta când vine, înnegurată, seara.
Nimic, nici o schimbare în viaţa mea haină…
Te uită, vine toamna, natura-i de rugină,.
Întreabă-mă, iubito, când plouă-n faptul serii
Şi-o să-ţi răspund cu glasul, cu patima durerii.
IX
Toamna, târfă cu păr ruginiu
Cântă-n noapte viers de desfrânare…
Ca un palid craniu, străveziu
Hâdă râde luna peste zare.
Miezul nopţii… stihii la fereşti
Lin valsează-n ritmurile toamnei…
Vai! Copilărie, unde eşti,
Să m-ascund la pieptul cald al mamei?
Tinereţe – râset argintiu
Unde e gingaşa ta suflare?
Toamna – târfă cu păr ruginiu
Cântă-n noapte viers de desfrânare.
X
Sunt cântăreţul toamnei, de-a pururi blestemat
Să cânt căderea frunzei în zborul ei planat.
Să-mi curgă ploi în suflet şi-n inima pustie
Să plâng când cade bruma, în nopţi de insomnie.
Sunt cântăreţul singur pe care toamna-l doare
Când ciorile stau ciucur pe negrele ogoare.
Eu ştiu când vine toamna după mirosul firii
Şi veşnic mă va arde stigmatul amintirii.
Sunt cântăreţul toamnei şi-al zilelor noroase
Şi sunt poetul nopţii şi-al veşnicei angoase.
Doamnă toamnă - viaţa mea
O îneci în amintire...
Sufletu-mi cum aş putea
Să-l îmbăt de fericire?
Toamnă - cântec cenuşiu
Viu miroşi a despărţire…
Suflet, sufletu-mi pustiu,
Vag mai ştie de iubire.
Doamnă toamnă – inima
Bate-n ritmuri funerare
Toamnă hâdă, viaţa mea,
De ce n-are căutare?
II
Stau ferestrele pustii şi reci
Vântul numele mi-l strigă-n noapte
Amintiri se-ngână pe poteci
În miros dulceag de mere coapte.
Înc-o toamnă mi-a bătut în geam…
Oare câte înc-or să mă cheme?
Doamne, anii tineri să-i mai am
Toamna n-ar putea să mă blesteme.
Toamna – vechi tovarăş de beţii
Să gândesc la moarte mă îndeamnă…
Zilele şi nopţile pustii
Ale tale sunt, beţivă toamnă.
III
Se zbenguie-n aer firavi funigei
Lumina e galbenă, calmă
Din aburul verii o frunză de tei
Cu jale îmi cade în palmă
Stau singuri salcâmii la margini de drum
Nu-s păsări pe ramuri să-i plângă
Pe marginea văii, în haină de fum
Prelinge-se toamna nătângă.
Ce arsă e iarba pe dealuri, pe şesuri!
O, vară – minune de-arome ce-ai fost!
Rămân amintiri cu vagi înţelesuri
Atât; şi salcâmii plângând fără rost.
IV
Deasupra mea e cerul şi-acolo Dumnezeu.
Alături, sub fereastră, un tei şi câţiva plopi.
O urbe păcătoasă şi-n ea destinul meu;
Şi toamna care vine, şi drumul plin de gropi.
Un câine prin gunoaie adulmecă hulpav,
Amară dup-amiază şi lume la plimbare,
Şi dangăte de clopot cu timbru-nalt şi grav
Deasupra, peste case - neputinciosul soare.
Mereu, mereu, angoasă şi lacrimă de sclav
Apusuri ruginite pe urbea păcătoasă,
Şi câinele ce scurmă gunoaiele hulpav
Şi toamna care vine – şi jalea ce m-apasă.
V
O, inimă bolnavă azi,
Bolnavă ieri şi-ntotdeauna
De ce-n tristeţea neagră cazi
Când vârcolaci mănâncă luna?
Au toamna ţi-a-mplântat hain
Al disperării greu pumnal?
Ori pregeţi veşnic în suspin
Plutind pe-al vieţii silnic val?
De ce mă dori în asfinţit?
Sau m-ai durut din totdeauna?
De ce ţi-e zbuciumul cumplit
Când vârcolaci mănâncă luna?
VI
Azi, iubirile de ieri
Mi se-arată ca-ntr-un vis…
Toamna, vreme de dureri,
Norul pleoapei mi-a deschis.
Vagi parfumuri, vagi păreri
Mă-nfioară-n ceas târziu…
Toamna – vreme de dureri
Urlă-n noapte a pustiu.
Vai! Mâine, dar mâine ce va fi,
Lacrimă sau dor zadarnic?
Plânsul meu, cine-l va şti,
Piaza rea sau vântul harnic?
VII
De fiecare toamnă mă leag-o despărţire,
Ogoarele arate de IERI îmi amintesc
Şi crângurile verii, rămase-n părăsire
De-o altfel de durere, perfid, îmi amintesc.
În fiecare toamnă fiinţa-mi vrea să moară
Dar veselă scânteie mereu se-mpotriveşte:
E gândul ce-mi şopteşte de dulcea primăvară,
De veşnica speranţă, ce-n mai înmugureşte.
E toamna gândul negru şi inima pribeagă
Lipsită de speranţă, lipsită de temei,
Dar vesela scânteie făcută-i ca să şteargă
Zăbranicele toamnei şi stihiile ei.
VIII
Nu-i nici o bucurie în viaţa mea banală…
Iubito, vine toamna şi frunza-i tot mai rară.
Priveşte, la fereastră, copacii ce se ndoaie
Şi gustă-n pragul uşii văzduhul plin de ploaie
Nu-i nici o bucurie în viaţa mea pustie…
Că vine, iarăşi, toamna – dă frunza mărturie.
Priveşte, să-ţi dai seama, de ce mi-e dragă vara
Şi nu ofta când vine, înnegurată, seara.
Nimic, nici o schimbare în viaţa mea haină…
Te uită, vine toamna, natura-i de rugină,.
Întreabă-mă, iubito, când plouă-n faptul serii
Şi-o să-ţi răspund cu glasul, cu patima durerii.
IX
Toamna, târfă cu păr ruginiu
Cântă-n noapte viers de desfrânare…
Ca un palid craniu, străveziu
Hâdă râde luna peste zare.
Miezul nopţii… stihii la fereşti
Lin valsează-n ritmurile toamnei…
Vai! Copilărie, unde eşti,
Să m-ascund la pieptul cald al mamei?
Tinereţe – râset argintiu
Unde e gingaşa ta suflare?
Toamna – târfă cu păr ruginiu
Cântă-n noapte viers de desfrânare.
X
Sunt cântăreţul toamnei, de-a pururi blestemat
Să cânt căderea frunzei în zborul ei planat.
Să-mi curgă ploi în suflet şi-n inima pustie
Să plâng când cade bruma, în nopţi de insomnie.
Sunt cântăreţul singur pe care toamna-l doare
Când ciorile stau ciucur pe negrele ogoare.
Eu ştiu când vine toamna după mirosul firii
Şi veşnic mă va arde stigmatul amintirii.
Sunt cântăreţul toamnei şi-al zilelor noroase
Şi sunt poetul nopţii şi-al veşnicei angoase.
Din jurnalul unei zi arămii - Ella Franc
ecoul vesel al merelor s-a pierdut
printre copacii goi exilaţi dincolo de cerul verii
în Oraşul de Aramă
sub felinarul care înnoptează stingher
pe Strada Toamnei
vrăbii în pelerine de umbre
ciugulesc din visul înflorit al unei crengi
gândurile de apă
ale oamenilor aplecaţi de aripi -frunze
ascund verdele unui curcubeu
răpus în lupta cu un nor -zmeu
la fereastra lunii
în calendarul Oraşului de Aramă la numărul 9
plouă ...
plouă , plouă
cu note portocalii din ,, Anotimpurile” lui Vivaldi
printre copacii goi exilaţi dincolo de cerul verii
în Oraşul de Aramă
sub felinarul care înnoptează stingher
pe Strada Toamnei
vrăbii în pelerine de umbre
ciugulesc din visul înflorit al unei crengi
gândurile de apă
ale oamenilor aplecaţi de aripi -frunze
ascund verdele unui curcubeu
răpus în lupta cu un nor -zmeu
la fereastra lunii
în calendarul Oraşului de Aramă la numărul 9
plouă ...
plouă , plouă
cu note portocalii din ,, Anotimpurile” lui Vivaldi
Ani(vers)are - de Iurie Osoianu
iarăşi demonul toamnei,
printre frunze de foc
îmi adaugă anii
îmi ştirbeşte noroc
mă întreb pentru cine
fie ploi, fie vânt
fie rău, fie bine
mai exist pe pămînt?!
am venit prea devreme
deşi cred că târziu
cu-adevăr în poeme
ce nici singur nu-l ştiu
am venit dintr-o lume
ce-şi trimite-n solii
nu doar bulgării humei
ci şi suflete vii...
am venit într-o toamnă
cu rafale de vânt
ce culcau printre poame
meteori la pămînt
am venit pentru tine
am venit pentru ea
pentru raza din mâine,
pentru neaua din stea
am venit prea târziu
deşi cred -prea devreme
ca să pot să mai fiu
genial în poeme
orişice eu v-aş spune
vouă, celor din glastre
mult prea mulţi mor legume
prea puţini flori albastre...
printre frunze de foc
îmi adaugă anii
îmi ştirbeşte noroc
mă întreb pentru cine
fie ploi, fie vânt
fie rău, fie bine
mai exist pe pămînt?!
am venit prea devreme
deşi cred că târziu
cu-adevăr în poeme
ce nici singur nu-l ştiu
am venit dintr-o lume
ce-şi trimite-n solii
nu doar bulgării humei
ci şi suflete vii...
am venit într-o toamnă
cu rafale de vânt
ce culcau printre poame
meteori la pămînt
am venit pentru tine
am venit pentru ea
pentru raza din mâine,
pentru neaua din stea
am venit prea târziu
deşi cred -prea devreme
ca să pot să mai fiu
genial în poeme
orişice eu v-aş spune
vouă, celor din glastre
mult prea mulţi mor legume
prea puţini flori albastre...
Moştenire pe-o bucată de lemn - de Zavoianu Vali
în biserică-i gol şi răsună-n zadar
glas de clopot pierdut undeva spre hotar
doar bătrânii rămaşi să-l audă mai pot
şi-apoi curge tăcerea pe toate şi tot.
el mai iese în sat, zăbovind pe la porţi
să mai afle ceva despre vii, despre morţi
e bătrân şi se simte stingher şi sleit
ani de-a rândul pământul din greu l-a muncit.
satul lui nu mai e cum era altădat"
fii lui de ani buni la oraş au plecat
sărbătorile vin şi-l găsesc mai sărac
tot ce are i-un ciur de făină-ntr-un sac.
şi pe fruntea lui cern nesfârşite tăceri
e mereu frământat de aceleaşi dureri
îl dor cei care nu mai trăiesc pe la sat
şi de rugi şi pământ parcă toţi au uitat.
le-ar lăsa scrise toate-amintirile lui
dar se teme că n-ar folosi nimănui
şi-atunci lasă o rugă şi-al crucii însemn
scrijelite stângaci pe-o bucată de lemn.
22.09.2012, Zavoianu Vali
glas de clopot pierdut undeva spre hotar
doar bătrânii rămaşi să-l audă mai pot
şi-apoi curge tăcerea pe toate şi tot.
el mai iese în sat, zăbovind pe la porţi
să mai afle ceva despre vii, despre morţi
e bătrân şi se simte stingher şi sleit
ani de-a rândul pământul din greu l-a muncit.
satul lui nu mai e cum era altădat"
fii lui de ani buni la oraş au plecat
sărbătorile vin şi-l găsesc mai sărac
tot ce are i-un ciur de făină-ntr-un sac.
şi pe fruntea lui cern nesfârşite tăceri
e mereu frământat de aceleaşi dureri
îl dor cei care nu mai trăiesc pe la sat
şi de rugi şi pământ parcă toţi au uitat.
le-ar lăsa scrise toate-amintirile lui
dar se teme că n-ar folosi nimănui
şi-atunci lasă o rugă şi-al crucii însemn
scrijelite stângaci pe-o bucată de lemn.
22.09.2012, Zavoianu Vali
vineri, 21 septembrie 2012
NIMICUL NE NAȘTE de Oană Stefan Valentin
A trebuit să mușc
-în genunchi-
adânc din brazdă
cu sângele țâșnit
șiroi verde pe nas,
să-ți pot gusta
zeama dulce
din fruct.
A trebuit să mor
într-o noapte,
-mult-
dar mult de tot
ca un atac cerebral
frumos, în comă,
să te pot visa
aievea.
A trebuit să mă lovesc
-ecou infinit-
de toți pereții iadului
purtând coarne fierbinți
de rege fără regat,
să pot crește
albă pană de înger
peste imens.
Va trebui să zbor
-în cercuri perfecte-
păzindu-te aprig
de mine.
Doar află
de acolo de jos,
că nimicul
ne naște!
-în genunchi-
adânc din brazdă
cu sângele țâșnit
șiroi verde pe nas,
să-ți pot gusta
zeama dulce
din fruct.
A trebuit să mor
într-o noapte,
-mult-
dar mult de tot
ca un atac cerebral
frumos, în comă,
să te pot visa
aievea.
A trebuit să mă lovesc
-ecou infinit-
de toți pereții iadului
purtând coarne fierbinți
de rege fără regat,
să pot crește
albă pană de înger
peste imens.
Va trebui să zbor
-în cercuri perfecte-
păzindu-te aprig
de mine.
Doar află
de acolo de jos,
că nimicul
ne naște!
Toamna m-a intrebat…. de Lacrimioara Lacrima
Toamna m-a intrebat
Prin frunzele-i ce cad
Daca n-ar fi pacat
Iubirea sa n-o am,
Palida e natura
Vantul o clatina
Si numai dragostea
E mai puternica…
Crengile din pom
Triste se scutura
Ploile din nor
Ochii imi bucura…
Prezenta ta
In al meu gand
In viata mea
E dulce cant…
Toamna ma intreaba
Caci nu este muta
Raspund si te cheama
Cu dorinta multa…
Razele de soare
Tacute, acum planse
De picurii de ploaie
In umbra lui ascunse…
*
Toamna m-a intrebat
Prin ceata atat de deasa
Iubirea de ti-am dat
Cand pomii-usor ofteaza
Prin bantuirea toamnei
Eu te iubesc cu foc
Iar bratul dragostei
M-atinge peste tot…
Nici pletele-i de vant
Nu-mi ravaseste dorul
In vise ma aprind
Pasari acum-si iau zborul
Spre vremuri calduroase
Tu, tainic ma mangai
Fioru-mi genereaza
Privirea ta dintai…
Zana cu aur plina
Straluce si colinda
Intr-o rece lumina
Tristete imi inspira
Dar nu o las deloc
Ca sa ma napadeasca
Iubirea-si face loc
Ca s-o inlocuiasca…
*
Am invatat sa strang ploile toamnei in mine spre a le intelege, am impartit tacerea mea fiecarei frunze care mi-a umezit privirea prin suflul neastamparat al vantului…ce a obligat-o sa cada neajutorata,…am admirat nuantele de culori ravasite visand sub cerul impovarat de nori,…respirand aerul gandurilor mele…alaturi de tine…
Prin frunzele-i ce cad
Daca n-ar fi pacat
Iubirea sa n-o am,
Palida e natura
Vantul o clatina
Si numai dragostea
E mai puternica…
Crengile din pom
Triste se scutura
Ploile din nor
Ochii imi bucura…
Prezenta ta
In al meu gand
In viata mea
E dulce cant…
Toamna ma intreaba
Caci nu este muta
Raspund si te cheama
Cu dorinta multa…
Razele de soare
Tacute, acum planse
De picurii de ploaie
In umbra lui ascunse…
*
Toamna m-a intrebat
Prin ceata atat de deasa
Iubirea de ti-am dat
Cand pomii-usor ofteaza
Prin bantuirea toamnei
Eu te iubesc cu foc
Iar bratul dragostei
M-atinge peste tot…
Nici pletele-i de vant
Nu-mi ravaseste dorul
In vise ma aprind
Pasari acum-si iau zborul
Spre vremuri calduroase
Tu, tainic ma mangai
Fioru-mi genereaza
Privirea ta dintai…
Zana cu aur plina
Straluce si colinda
Intr-o rece lumina
Tristete imi inspira
Dar nu o las deloc
Ca sa ma napadeasca
Iubirea-si face loc
Ca s-o inlocuiasca…
*
Am invatat sa strang ploile toamnei in mine spre a le intelege, am impartit tacerea mea fiecarei frunze care mi-a umezit privirea prin suflul neastamparat al vantului…ce a obligat-o sa cada neajutorata,…am admirat nuantele de culori ravasite visand sub cerul impovarat de nori,…respirand aerul gandurilor mele…alaturi de tine…
VREAU UN PUNCT de Oană Stefan Valentin
înfipt crud în linie.
triunghiul
ia trei de doi
în pătrate…
fără o mână.
Virgula e doar
o linie tremurândă
întreruptă brusc
fără milă.
Toate veștile bune
au locul de veci
rezervat în spam.
Vreau un punct
rupt în trei…
triunghiul
ia trei de doi
în pătrate…
fără o mână.
Virgula e doar
o linie tremurândă
întreruptă brusc
fără milă.
Toate veștile bune
au locul de veci
rezervat în spam.
Vreau un punct
rupt în trei…
vioara cântă - de Belean Maria
ce frumos cântă
știu că o auzi
ne sincronizăm perfect pașii
nu știu cere mai mult
…iertare
fiecare atingere a gândului
deschide alte porți
chiar și porțile tăcerii
poartă chipul tău
eu nu sunt Dionis
spuneai
nici eu Sheherezada
dar suntem scânteie în ceața ultimului fruct
șuvoi de fluturi
ploi
voi știți că cea mai puternică
dovadă a înfloririi este tăcerea
nu pot
nu vreau să mă lepăd de zborul
unicului zbor
unicul
înțelegi tu
care mi-a atins buzele
cutreieră iubite tăcerea
nu uita
să o iubești picătură cu picătură
pe ritmul aceastei melodii
ești din ce în ce mai albă
nu te voi lăsa să cazi din ram
știu că o auzi
ne sincronizăm perfect pașii
nu știu cere mai mult
…iertare
fiecare atingere a gândului
deschide alte porți
chiar și porțile tăcerii
poartă chipul tău
eu nu sunt Dionis
spuneai
nici eu Sheherezada
dar suntem scânteie în ceața ultimului fruct
șuvoi de fluturi
ploi
voi știți că cea mai puternică
dovadă a înfloririi este tăcerea
nu pot
nu vreau să mă lepăd de zborul
unicului zbor
unicul
înțelegi tu
care mi-a atins buzele
cutreieră iubite tăcerea
nu uita
să o iubești picătură cu picătură
pe ritmul aceastei melodii
ești din ce în ce mai albă
nu te voi lăsa să cazi din ram
Abonați-vă la:
Postări (Atom)