Legături - de Mirea Roxana Mihaela

Au trecut trei ani de zile,
Câţiva i-am trecut pe file...
Sentimente de iubire
Uneori chiar rătăcire,

Dar amintirile rămân,
Ţi-am dat şi ţie un plămân
Acum eşti jumătatea mea,
Deşi ai fost de când lumea

Ţi-am dat inima întreagă,
Sufletele ni se leagă
Şi vor fi mereu legate
Şi cu biciu’ de vei bate

Şi vor fi legate bine
Inima îţi aparţine...

Semne... de Nicoară Nicolae-Horia

Sunt semne acestea, la început
O să te doară bezmetic o mână,
Aripa aceea dinspre ţărână
Sub care să zbori ai fi vrut!

Apoi trupul tău tot mai greu îţi apasă
Sufletul prins între coastele lui,
Durerea aceea nu ai cui să o spui,
Ferice de cel care zice:"nu-mi pasă!"

Privirea se-ntreabă tot mai departe:
Ce-i dincolo mâine de ceea ce văd,
E linişte oare, ori e prăpăd?
Şi vârsta o simţi cum te-mparte

Cât eşti în sus şi cât vei fi în jos,
Cuvântul faptelor tale e gata,
Pentru toate la urmă îţi vine răsplata-
Trăit-ai, omule, aici cu folos!?

Acestea sunt semnele trecerii tale
Şi altele-asemenea nescrise-n cuvânt
În Poemul acesta cu miros de migdale,
Frate-al meu de durere şi de ce sunt!

Te tin langa sufletul meu… de Lacrimioara Lacrima

Te tin langa sufletul meu
Te conturez prin ganduri
Visand cu drag la chipul tau
Oricand, in repetate randuri,
Privirea ta de stele ma priveste
Prin aripi lungi de noapte
Gurita ta imi tot zambeste
Chemandu-ma in calde soapte
M-acoperi cu iubirea ta
E frig si vrei sa ma-ncalzesti
Simtind cu mine fiinta ta
In inimioara-mi stralucesti,
Te tin langa sufletul meu
Iar vocea ta ma mangaie
Caci clipa ce-o astept mereu
Stiu va veni, n-o sa intarzie,
Cand vom gusta din fericire,
Traind dragostea ce-o nutrim,
Atingere-n nemarginire
Sub soare, ploaie, sa-nflorim,
Imaginea se desfasoara
In cadru dulce si dorit
Cu dor in minte iaras’ zboara
Dorinta sa iubesti…sa fii iubit…
*
Te tin langa sufletul meu
Nu am sa te las ca sa pleci
Imi vei raspunde in ecou
Cu mine-ti place sa-ti petreci
Orice zi ce vine…trece
Nopti ce curg intr-o tacere
Nimic nu mai este rece
Caci iubirea e placere
De a darui din suflet
Persoanei ce o iubesti
Nemurire intr-un cantec
Doar pe ea tu o doresti…
Te tin langa sufletul meu
Si acolo vei ramane
Tu esti totul…ce am eu…
Cat insemni chiar stii prea bine
Ma strecor si te-nfasor
Intr-o dragoste ce-i una
Mi-e dor si ma infior
Acelas imi vei fi, intotdeauna,
Dansez cu timpul si il rog
Sa te aduca-n vremea lui
Ca dragostea sa ti-o cunosc
Dand frau-nainte sentimentului…

SIMŢI-VOM VEŞNICIA… de Patricia Serbanescu

Şi dac’ar fi să poţi să fii, doar… ce tu eşti
Am conjuga verbu’a iubi, când tu zâmbeşti
Şi am gusta dulceţile, din seară până-n zori
Să nu mă-ntrebi deloc, sau să-nmulţeşti cu ori…

Nu sunt de comparat pe-acest veşnic pământ
Şi nimeni nu-i potrivnic, viaţa-i la asfinţit
Ţi-aduc licoarea zeilor din locul sfânt
Când numărând fractali, lumina ne-a unit…

Apoi, ne vom plimba pe cerul d’ametist
Fără de vorbă, doar privind, pricepem fiinţa
Încremenind plăcerea, când totu-i realist
Vom fereca virtuţi, ne-alinte iar dorinţa…

Simţi-vom veşnicia, cutreierând văzduhul
Căci sufletul batrân ştie cum este Sus,
Înlănţuind iubirea ce-o preamăreşte duhul
Vom prinde nemurirea şi în al nostru apus.

Secunda dintre noi - de Nuța Istrate Gangan

este mai fragilă decât
firul care ne ține suspendați
deasupra unei incertitudini

(mai ţii minte
când pariam pe sfârşituri de lume?)

eşti atât de trist
că ar trebui să inventăm
un alt cuvânt pentru a defini tristeţea

te-ai rătăcit într-un oraș fără gară
și fără telefon
ai trecut dincolo de ziduri
acolo unde nu calcă picior de om normal

încerc să măsor secunda aceasta
ultimă și singură
să nu o hrănesc cu iluzii
să nu o transform în altceva
neinventat încă

un singur pas nu mai este de-ajuns
prăpastia care s-a deschis între noi
nu mai poate fi trecută
doar cu saltul mortal
pe care l-am executat cu precizie
de atâtea ori

fii nebunul care dezlănțuie norii
joacă-te de-a baba-oarba cu fantomele trecutului
distruge încetul cu încetul
fiecare amintire pe care o avem împreună

îmbolnăvește-mă de uitare

dar te rog să nu ucizi
secunda dintre noi

EPOPEEA FRUNZEI - de Patricia Serbanescu

îi caut frunzei epopeea
când plouă toamna tremurată,
de aş găsi hyperboreea
m-aş stabili pe acea vatră…

aş întâlni stramoşii dragi
ce-s frământaţi cu lutul sfânt
ne verse ce-au strâns în desagi…
cunoaşterea, pe-acest pământ

să lumineze-a noastră cruce
ne dea un somn mai liniştit
şi re’nviind viaţa cea dulce,
ne-am aşeza…unde-am trudit

de-ar fi la noi locul cel sfânt
înseamnă c-am strâpit toţi hoţii
şi ajutaţi de-al frunzei cânt
ne-om invia pe rând, toţi morţii…

Nu pot să vin... Rugă pe prispa unei lacrimi... de Nicoară Nicolae-Horia

La înmormântarea ta nu pot să vin,
Nici nu e loc de-atâta gură-cască,
Îţi voi stropi mormântul viu cu vin,
Dumnezeu din Cer să-l mântuiască.

Acestui timp nu-i sunt stăpân, ci slugă
Şi tu i-ai fost, durerea să-ţi ajungă!
Genunchii mei sunt pregătiţi de rugă
Când or să bată clopotele-n dungă.

Din an în an tu mori tot mai puţin
În amintirea noastră vinovată,
La înmormântarea ta nu pot să vin,
Dar mi-e acolo Poezia toată!

Atâta doar te rog, când o să-mi fie
Plecarea întru ultimul meu drum,
Tu, Iancule, să-mi vii la liturghie
Şi să îmi cânţi din fluierul postum...

TE ÎNDRĂGESC… - de Patricia Serbanescu

Te îndrăgesc mereu cu gândul
Iubindu-te mereu în vers
Şi te zăresc paşind iar prundul,
Doar umbra ţi-o mai urmăresc.

Gânduri aleargă într-un foc
Mărşăluind, ieşind din fire
Se pregătesc de-un ultim joc
Mai pătimaşi, stors din iubire…

Când suferi, zborul pare grav
Te perpeleşti în jar de dor
Eşti pe un lac, nufar bolnav
În boarea serii…trecător.

Te îndrăgesc în gând şi-n vise
Ce le înscriu într-o misivă,
Iar faptele nu sunt promise
Ţâşnesc din inima-mi deschisă.

Când te citesc, te îndrăgesc
Te răsfoiesc şi sărut cartea,
Pe braţe, mi te răvăşesc
Nemaivoind să vină moartea.

Mă văd in faţa nemuririi
Zăresc scânteile în vânt,
Te mirui... din miezul iubirii,
Îmi dai puteri, să pot să cânt…

AL TREILEA CERC - de Ispas Florin

-Vedeţi mă? Vedeţi mă nenorociţilor? Videţi că-i mort? Videţi? Mama lui de nenorocit!
Lumea e înghesuită să-l scuipe pe mort dar nimeni n-o vede pe Alexandra care din viteză îi fură porthartul securistului cu pistol cu tot.Uluire, caraliul se repede disperat după fătucă şi se pierde printre cocinile de porci, i-a fata de unde nu-i!
-Prindeţi bandita! Puneţi mâna pe ea! Huoo! Prindeţi hoaţa!
Cum nu se agită nimeni, rămâne cu buzele umflate iar Alexandra se opreşte tocmai în braţele bunicului:
-Taicule, uite! Uite ce-om făcut noi azi !
-Dumnezeule copilă ! Eşti mai iute de mână decât era Sabrina, prima mea nevastă! Sfinte! Văd că moşteneşti nişte calităţi deosebite nu glumă!
Ar râde dar ştie că mai devreme sau mai târziu securistul va afla unde stă fata iar consecinţele destul de grave.Asta pentru dimineaţa de joi căci la prânz suntem somaţi să predăm carul, vacile şi caii pe care îi avem.Mama e furioasă foc, ne loveşte dacă intrăm în zona ei de acţiune şi din când în când plânge.Tot Alexandra mă lămureşte de ce mama nu mai râde cum o făcea pe vremuri şi de ce e mereu nervoasă:
-Păi tu ştii ce vânătăi are pe spinare? Abia mai poate umbla, ai văzut pătura ei? Plină de sânge! Ce zici?
-Zic că-i spun lu’tata! Asta zic!
-Tata ştie prostule! Numa’că nu spune ca să nu ne speriem noi.Oi fi io’mică dar văd lucruri pe care tu nu le vezi! Prostule!
-Să vezi ce ţi-oi rupe schinarea de mă mai faci prost! Auzi?
Intervine mama care scoate linguroiul şi ne bate pe amândoi în părţi egale.Cu dreptate să nu ne plângem!
-Diavoli ce sunteţi voi! Diavoli! Vă arde de scandal? Las’că vă dau io pe schinare să nu puteţi duce!
Poate o luam rău dacă nu apărea bunicca Sanda care ne-a prins sub aripa ei zicând:
-Tu fată hăi! Ai bolunzit? Ce ai cu ei? Îs singurele tale reazăme! Tu ştii ce-o făcut fiică-ta azi? Nu ştii! Nu ştii da’o baţi!
Bunica povesteşte întâmplarea iar mama cade pe trepte cu ochii privind cerul.Să o bată iar? Să o ia în braţe? Destul că zice:
-Sfinte Isuse! Du-o cu matale la stână sus că dăm de belele!
-Iau copii împreună, tu ai face bine să nu mai vii ziua pe acilea ! Ai priceput ?
-Păi casa? Animalele? Ce fac??
-E bine să pleci peste deal şi tu o vreme.Cât mai de grabă!
-Nu dau nimic la colectivă! Mai bine le dau foc la toate!

Din când în când - de Nuța Istrate Gangan

Își aprinse o țigară si trase din ea cu sete. Deși fuma din ce in ce mai rar, cateodată simțea o nevoie
imperioasă să simtă fumul invadându-i plămânii.Inhală, apoi îşi lasă capul pe spate şi cu un oftat adânc expiră fumul albăstriu şi înecăcios în cerculețe fumurii.
Știa că gestul o enervează.
O auzi tuşind uşor, la fel de discret cum tușea când voia să-l atenţioneze atunci când, în opinia ei, spunea ceva deplasat în faţa prietenilor. La început se amuza de această grijă a ei pentru el, dar mai târziu în viaţă, avea impresia că tusea i se înteţise şi că aproape orice spunea el, ei i se părea deplasat.
"Ai promis că nu mai fumezi, şi mai ales că nu o să mai fumezi în casă".

Vocea ei nu sună chiar ameninţătoare aşa că îşi permise să zâmbească amărui, la fel ca şi fumul pe care, dintr-un fel de dulce şi copilărească răzbunare, îl mai inhală o dată.
Strivi apoi ţigara în scrumieră, se ridică şi aruncă conţinutul în coşul cu gunoi. Se apropie de chiuvetă unde ea trebăluia, o sărută pe umăr şi cu o palmă, într-un gest intim, îi strânse uşor fesa care i se contura prin rochia de casă.
Ea tresari şi-l apostrofă în şoaptă:
"Ţi-am spus să nu mai faci asta când suntem în bucătărie. E un gest care nu-mi place şi tu ştii asta. Şi apoi, dacă un copil intră în bucătărie şi te vede?"
Nu-i răspunse, nu pentru că nu ştia ce să spună ci pentru că-i ştia reacţia. Reacţiile.
Şi din nou îşi aminti că aceasta pudoare a ei îl excita la început.

Astăzi....

Simţi din nou nevoia unui fum de ţigară dar se abţinu.
"Vrei să te ajut? Pot curăţa cartofii..."
Ea începu să râdă:"Mda, ca şi cum te pricepi să cureţi cartofi ! Ultima oară când ai făcut-o jumătate s-au dus la coş. Eşti liber astăzi, du-te, fă ceva cât gătesc eu, nu e nici un meci? Ia băieţii şi mergeţi în parc la un fotbal".
Cu gândul la băieţi el zâmbi:
"Glumeşti ? Unul e pe chat de dimineaţă cu puştoaica aia din clasa lui, iar al mic şe-mpuşcă la video-games. Se apropie şi încercă un sărut dar ea îi întinse obrazul şi îşi văzu în continuare de bucătărie.
El ezită pentru o secundă apoi se întoarse brusc pe călcâie, îşi înhaţă jacheta şi ieşi pe uşa fără un cuvânt.

Nu era supărat. Nici măcar nu era nervos. Era doar trist. Un fel de tristeţe care probabil nu impresionează pe nimeni, gândi cu amărăciune. Pentru că tristeţea e de gen feminin, pentru că bărbaţii însuraţi de 20 de ani, cu copii mari nu-şi permit să fie trişti. Tristeţea stă bine femeilor nu bărbaţilor.
Nu-şi aminti ultima oară când a stat singur pe o bancă în parc. Într-un parc pustiu, pentru că toamna era pe sfârşite şi cerul era înnorat.

Starea aceasta de tristeţe amestecată cu aduceri aminte îl încerca des în ultima vreme. Şi ştia că are legătură directă cu răceală instalată în căsnicia lui de foarte multă vreme.
Era un fel de răceală invizibilă pe dinafară. La întâlnirile cu prietenii păreau normali, ei cei de toate zilele, glumind, râzând...
În familie nimeni nu ar fi bănuit nimic, păreau cuplul perfect, familie împlinită cu doi băieţi frumoşi şi deştepţi, cu situaţie materială decenta şi servicii frumoase amândoi.

Răceală era simţită doar de ei, atunci când rămâneau singuri, când uşile se închideau în spatele lor, când el nu mai găsea atât de uşor cuvintele şi gesturile tandre şi când ea îşi lua prea mult timp să se pregătească pentru seara. Prea multă cremă, prea multă oboseală...

Încetul cu încetul viaţa lor intimă se transformase într-un fel de iarnă lungă şi uscată.
Şi mai mult decât lipsa intimităţii era lipsa tandreţii. Câteodată vroia doar s-o ţină în braţe, doar să-i simtă căldura lipită de căldura lui.
Se întrebă adeseori cum de ea nu simţea această nevoie.

Apoi îşi aminti din nou momentul în care el a realizat că de fapt ea nu-l mai iubeşte. Sau poate că niciodată nu l-a iubit aşa cum el a crezut, cum el şi-ar fi dorit.
Surprinsese o discuţie telefonică între ea şi o prietenă din facultate cu care se regăsise de curând. Nu avusese intenţia, vroia doar să dea un telefon, când, de la celălalt telefon auzi vocea soţiei lui şoptindu-i numele într-o discuţie cu altă femeie. Şi ascultă. Era descris şi analizat în cuvinte frumoase şi calde şi total neadevărate. Era descrierea unui bărbat străin, unul pedant şi extrem de civilizat, calculat şi meticulos. Atunci realiză că el niciodată nu fusese bărbatul pe care ea şi-l dorise.

Ea nu minţea. Preferă să ocolească adevărul, să pretindă că totul este în regulă, dar de minţit nu minţea. Şi totuşi o minţise pe această femeie în privinţa lui. Şi nu orice fel de minciună. Descriind un bărbat inexistent, un bărbat pe care probabil şi l-a dorit dintotdeauna. Şi pentru o fracţiune de secundă, deşi nu simţise nici urmă de gelozie ci doar o durere surdă în piept, ştiu cine este bărbatul pe care ea îl descria la telefon.
Din ziua aceea ceva s-a schimbat.
Ştia unde fusese greşeala lui. Nu-i spusese niciodată ce vrea cu adevărat.

Se îndrăgostiseră unul de celălalt în facultate, deveniseră un cuplu, nimeni nu-i vedea altfel decât împreună. ŞTIA că unele lucruri nu au mers bine chiar de la început, dar pentru că o iubea, spera că o să reuşească să o schimbe. Şi aşa au trecut anii...

El a rămas acelaşi, puţin zăpăcit, puţin romantic. Uneori uşor nepăsător la toate angoasele ei, alteori exagerat de protector.

Ştia că încă o iubeşte chiar dacă odată cu trecerea anilor tot ceea ce el credea că poate schimba la ea, s-a accentuat.

Îl scotea din sărite atenţia ei exagerată la detalii, nespontaneitatea ei, faptul că nu suportă surprizele şi că trebuia dinainte toate planurile pentru anul în curs. Fiecare lucru pe care îl găsise odată fermecător astăzi i se părea anost şi repetat la infinit.

Apoi îşi aminti deşi se strădui să nu-şi amintească....

...se aranja pentru culcare şi ştia că acest lucru o să-i ia minute bune.

Băiatul cel mic dormea de mult, cel mare era plecat să doarmă la un prieten. Îi plăceau toate aceste ritualuri feminine la care ea se supunea cu sfinţenie în fiecare seară. Îşi peria îndelung părul, apoi îl prindea într-un coc în mijlocul capului, deşi el vroia să-l simtă desfăcut şi sălbatic atunci când venea în pat. Apoi îşi masă cearcănele abia vizibile îndelung cu cremă şi-şi acoperea faţa cu un prosop umed fierbinte mai întâi că porii să i se deschidă, îşi punea creme, se masa din nou îndelung pe toată faţa şi pe gât, apoi prosopul cald devenea rece şi porii se închideau şi tot aşa.

Era martorul acestor ritualuri de ani de zile şi la început se amuza teribil şi se excita adolescentin la gândul sânilor ei alunecoşi din cauza loţiunii de corp. Mult mai târziu realiză că folosind aceste ritualuri îşi întârzia voit venirea în pat. Dar nu se plânse niciodată deşi, de cele mai multe ori o simţea în pat doar conştiincioasă. Se întrebă dacă ea realiza cât de mult lipsa lor de intimitate le afectează celelalte sectoare ale vieţii în doi...

Nu ştia când a adormit aşteptând-o...

...ştia că visează şi nu vroia să se trezească...Nu era prima oară când o visă pe EA. Pe cealaltă.Acea ea care i se infiltrase în minte fără ca el să-şi dorească asta, fără ca EA să ştie.

Şi totuşi...

Ştia că nu are rost să se întrebe când naiba începuse s-o viseze. EA avea un ceva nedefinit, un fel de râs şi plâns amestecate într-un surâs seducător. Nici măcar nu era frumoasă...sau era...naiba ştie...

Era femeie din cap până în picioare. O femeie căruia nu-i era frică să fie femeie. Aşa o simţea, aşa o ghicea, aşa-i spunea soţul ei, prietenul lui. Şi ce îl enerva cel mai tare era faptul că ea îl ghicea. Avea impresia că EA ştia tot ce se petrece în mintea lui atunci când o privea. Nu se ştiuse atât de transparent. Nu spusese niciodată nici un cuvânt deplasat, nu povestise nimănui despre ceea ce se întâmplă în căsnicia lui, dar avea acea stranie impresie că EA ştie tot.

La naiba !

Îi devora trupul şi ea se lasă devorată cu o plăcere infinită, gemând uşor. Îi primea fiecare încercare a trupului lui de a o supune cu gemete şi arcuiri. ŞTIA că este vis şi se ruga să nu se mai termine. Îi simţea pielea fierbinte şi trupul fremătând şi simţea că nu contează cât de mult ar fi, tot nu ar fi îndeajuns.
Apoi totul se risipi
Se trezi brusc.
Soţia lui citea. Lumină discretă a veiozei îi contura profilul frumos şi buzele şi se arcuiră într-un surâs.
"Dormi...ai visat ceva urât..."
Se întoarse spre ea, îi închise cartea şi-i scoase ochelarii. Nu se opri atunci când ea îi spuse că este deja prea târziu. O cuprinse în braţe şi începu să o sărute. Era pe teritoriu cunoscut. Corpul ei îi răspundea mai greu dar îi răspundea. Cu dulceaţă şi cu conştiinciozitate. O iubi frumos şi normal deşi avea dinţii strânşi şi ochii şi mai strânşi. Să alunge şi să distrugă imaginea celeilalte...
Sau să o folosească pentru a intensifica trăirea şi a-şi alina durerea aceea surdă. Şi, între somn şi realitate, între zvâcnirea lui nebunească şi relaxarea ei dulce şi calmă,el şopti un nume.
Alt nume.

Începuse o ploaie maruntă și rece. O simțea până la piele. Îsi îndesă pumnii strânși în buzunare și se așeză mai bine pe bancă. Simțea cum se transformă din bărbat în statuie. Dar nu era prima oară, nu?

Într-un târziu ploaia se opri si el îi simți gustul sărat pe buzele arse. Și pentru o secunda realiză că nu erau picături de ploaie.