Lumea ca o joacă - de Elena Iuliana Constantinescu

M-am trezit copil,
Încercând în joacă
Să inventez lumea;
La început a fost ușor
Să numesc cele văzute
Și auzite
Cele pipăite,
Mirosite,
Gustate;
Când să trec mai departe,
La cele visate,
M-am oprit încurcată;
Descurajată
De neputința cuvintelor;
Mai încerc uneori
Să fixez un gând,
Din multe ce
Străbat instantaneu
Calea Lactee;
Dar,
În năvalnica trecere
Adolescentină,
Ajung tot mai rar
Să mă împac cu mine;
Din clipa de ieri…
De azi
De mâine
Încercând în joacă
Să inventez lumea;

Prima poezie - Elena Valeria Ciura

Oare cine,când şi unde
A ticluit primele versuri?
Sunt sigură că omul se ruga
Iar ruga dura cât seara ţinea
Ori ,devreme,dimineaţa.

Când totul era aşezat,
Se putea sta cu puritatea la sfat!

Auzindu-l şi alţii, ce ciudat,
ce frumos sunau cuvintele în gura lui,
au început să inventeze şi muzica
şi aşa,se pare, că a apărut imnul şi oda!

Odată, pe cand se băteau
cavalerii lunii cu cei ai soarelui
privighetoarea îşi încerca notele mai înalte
un drumeţ, din altă parte
obosit şi chior de-un ochi,
cu desagi plini cu cărţi
şi terfeloage de legi,
a poposit la un castel
şi a compus un rondel.

Un altul , atât de mult a îndrăgit poienile
si râurile noastre,
că a rămas aicea , printre castre.

Şi-au mers şi dintre-ai noştri, mai departe
şi s-au întors cu altă carte-
cu genuri noi şi multe specii-
am început să concurăm cu grecii
şi cu romanii, ori cu alte naţii
venite pe aici cu banii
sau după bani,
pentru sărmanii de poeţi
talentaţi, dar fara de talanţi
autoexilati pe stânci fără de viaţă,
ori în tabun, furând câte-o mireasă!

Şi cum legenda spune,
Aici s-a rasturnat Cassiopeea,
Peste neaoşele care ,din care
Ne privesc, uneori cu nerăbdare
Frumoasele muze,
susurând , printre cărnoasele buze.
Şi din primăvară până-n primăvară
AICI se scrie, se dansează, se cântă
şi se recită tot ce ajunge la stele,
Smulgându-le lacrimi ori scăntei,
Şuvoi pornind din cer în tei
Legându-ne fără curmei
De acest TEI , fără de care
Am fi doar RĂTĂCIŢI în lumea mare...

Respirări... de Nicoară Nicolae-Horia

Lecție...

În fiecare seară
înainte
de
culcare,
cântăriți-vă cu grijă
trupurile
voastre,
să nu tragă
mai jos
decât sufletul...

Mă soarbe poezia...

Mă soarbe poezia
ca
un vârtej
de ape-
trupul acesta
nu
mă
mai
încape...

Vai, Doamne...

Vai, Doamne,
cât de puține lucruri
știu
despre mine!
Parcă
mi-e teamă
să
mă
cunosc
îndeajuns!...

Călător prin toamnă - de Boris Ioachim

Prin toamnă trec încrâncenat,
Gând rău îmi sfâşie privirea;
Mai gârbov sunt ca altădat’
Şi amar mă mustră amintirea.

Mi-s umezi ochii-ncercănaţi
De-aroma-amară de pelin
Paşii mei trişti şi-nsinguraţi
Unde se duc, de unde vin?

Un bob de soare, azvârlit
De crugul cerului, răsfaţă
Văzduhul ud şi cătrănit
Şi-nvăluit în strai de ceaţă.

Câmpul, rănit adânc de plug,
Răsuflă rar, agonizând,
Cârduri de ciori deasupra fug
Bizar prohod înfiripând.

Domneşte jalea în amurg
Nu-i nici un om, să-i dau bineţe,
Doar vântul cântă, plin de sârg,
Ciudatu-i marş, plin de tristeţe.

Hai, suflete mâncat de rele,
Înviorează-te la gândul
Că după plâns şi toate cele
Îţi va veni şi ţie rândul
Să fii totuna cu pământul...

Pofticioasa... de Irina Nedelciu

Nori grei îmi apăsau privirea
În dimineaţa toamnei timpurii
Când iată, m-am pierdut cu firea
În merele de prin câmpii.

Dansam cu zâmbetul pe faţă
Cu braţele întinse-n zbor
Să prind un măr... că-s pofticioasă!
Să muşc din el, în mare zor.

Dar lacomă de gust de toamnă
O poală am strâns în cânt uşor
Şi cu blândeţe, ca o doamnă
Le-am aşezat pe cel pridvor.

Conștiința - de Elena Iuliana Constantinescu

Am răsărit
Un copac în deșert,
Hrănit
De o ceață flămândă;
Vântul
Mușca mereu din trupu-mi,
Iar noaptea,
Se întindea meschin;
Supărată,
Zac îngropată în mine,
În muguri cenușii,
pe ramuri rupte,
Seva îmi clocotea în vene fremătând,
Din rădăcinile înfipte
În propria-mi conștiință.

Nota de plată - de Zavoianu Vali

Ce repede s-a dus tot ce-am trăit
Câtă strădanie s- adun averi
Şi azi sunt doar un chip îmbătrânit
Pe marele lui drum spre nicaieri.

Am buzunarul plin de amintiri
Şi-un suflet ce scânceşte-agonizat
Sunt duse toate...fericiri, iubiri
Eu bat la porţi de ceruri resemnat.

Pe unde să las semne c-am trăit?
Că nu am nici copii şi nici nepoţi
Nu-i cine să mă plângă, la sfârşit
Nici nu m-am dus şi sunt uitat de toţi.

Ce repede s-a dus, parcă n-a fost
Am irosit în van al vieţii dar
Eu am trăit pe lume fără rost
Şi-acum mi-e bătrâneţea, în zadar.

Pironit pe viață... de Nicoară Nicolae-Horia

Știu,
Pironit pe viață
Când o fi să mor
Voi muri
De viu,
Mistuit de Dor.
Tu la despărțire
Să nu vii nicicum,
Singur voi petrece sufletul
Pe drum.
Pironit pe Viață,
Ca pe-o sfântă cruce,
Suferința asta
E atât
De dulce,
Cântecul acesta,
Versul, cel mereu,
Toate vin de-a valma
Dinspre
Dumnezeu...

coapsă (*) - de Ovidiu oana-pârâu

Regina Medb cea beţivită
A fost de mine-ndrăgostită
Şi-mi propunea ca o ispită
De coapsa mea să stea lipită

Prietenia şoldului aceasta
(în irlandeză „cardes mo silasta”)
era de fapt o toană temporară
un gând erotic spus ca într-o doară

ce-ascunde-n tainiţe ştiute
umbre-ntre coapsele tăcute
care-n căldura din iatac
te-ademenesc şi se desfac

iar mai pe urmă cazna dinspre noapte
schimbată este în mângâieri şi şoapte
dar n-ai s-ajungi la inima dorită
Regina Medb nu poate fi iubită

AL TOAMNEI FREAMĂT de Patricia Serbanescu

Chiar dacă frunza-i răstignită
Când codru-şi termină foşnirea,
Natura… este fericită
Că şi-a îndeplinit, menirea.

Toamna ne frânge amintirea
Rostogolind foaia din carte,
Şi ne presară-ncărunţirea
Apropiindu-ne de moarte.

Cât freamăt se petrece-n mine,
Amestec toamna cu-al tău parfum,
Te-oi întâlni cândva… străine,
Lipindu-ţi paşii, de-al meu drum…

De vom privi frunzele rupte
Îmbrăţişaţi într-un pridvor,
Vom mângâia tâmple cărunte
Şi-om prelungi al morţii… dor.

Vedea-vom că natura mamă
E-al nostru loc de început,
Am tot trecut mereu prin vamă
Fiind iubiţi, ne-am complăcut…

Ai să-nţelegi că n-avem vină
Nu caut pentr-o viaţă… act
Nu voi găsi nicio pricină,
Aici, toţi am semnat… contract.