De n-am purta... de Boris Ioachim

De n-am purta-n noi despărţirile –
Urâte, triste sau indiferente,
Cum am simţi, profund, iubirile –
Şi am şti c-avem trăiri şi sentimente?

De nu am fi, ades, nefericiţi,
De nu am plânge şi n-am fi şi trişti,
Oare, n-am fi blazaţi şi plictisiţi? –
Succesu-i searbăd, când, deloc, nu rişti.

De n-am avea ploi, geruri şi ninsori
Şi, des, necazuri nu ne-ar încerca –
Ne-ar încânta mireasma unei flori,
Sau, primăvara, ne-ar mai bucura?

Viaţa de am şti cum s-ar sfârşi,
În pace, brusc, scârbavnic sau în chin,
Plini de angoase, zilnic, am trăi
Şi-n ochi n-am mai purta, nicicând, senin.

…Nu-i nici o despărţire fericită –
Poate, doar cele care, de trecut,
Te fac să uiţi de-aleanuri şi ispită
Şi umilinţele ce te-au durut.

Prieteni, pur şi simplu, să trăim
Fiece zi, a vieţii, cu temei;
Cum va fi mâine, hai, să nu gândim –
Ajungă zilei răutatea ei…

Aprinsa vară… - de Adrian Gelu Radu

Flux de murmur curge fluturii albi,
ca briză de lumină blândă de vară,
în aromă naturală de pajişti cosite,
picurând viaţa-n atemporală nuanţă…

Balerină, pluteşte vara ca o lebădă
cu aripi de crin stropite din fântâni,
iar şerpii verzi dansând pe fluiere
sâsâie zâmbind, bondarilor zumzet…

Soarele străluceşte-n ploaie de aur,
spărgând intervale prin albaştrii nori,
recompensă de dulce repaus holdei
sigilate de către mâna unui secerător…

Cupele-păstăi de întuneric noaptea,
înghit cu aripile lor negre de catifea,
spirite verzi-umbre ce apar sub Lună,
dând slobod parfumului verii aprinse…

Foc de paie-n vară… de Adrian Gelu Radu

Cândva,
zâmbet căprui
expodă-n iubire de vară
- o simplă fantezie!...

Atunci,
un cânt divin
răsună-n inima de vară
- o simplă fantezie!...

Fierbinte,
foc de paie
s-aprinse-n iubirea de vară
- o simplă fantezie!...

Respiraţie,
în lanul copt
cosit-n jurăminte de vară
- o simplă fantezie!...

Strălucire,
fulger de iubire
tunând-n tornada de vară
- o simplă fantezie!...

Amăgire,
triste gânduri
scrise-n veche pagină de vară
- o simplă amintire!...

Nașterea poemului... de Nicoară Nicolae-Horia

Scrie-mă,
Îmi spune el,
Cuvântul
Și hârtia se umple
Duh.
Așa se naște,
Fericit și singur,
Poemul.
Leagănă-i surâsul
Pe brațele
Tale,
Până se înalță
În
Văzduh...

ajung întrebările – de Belean Maria

să măsoare totul
sărutându-mi părintește fruntea
Dumnezeu este mereu o trecere
niciodată nu s-a oprit
ca să-l întreb
ce culoare sau gust au tihna cerului

există oare un design
încrustat în lentile de de culoare albastră
care ar putea semăna cu nesfârșirea?

n-o să mai fiu chinuită cu diferite abordări
nu mai vreau
va fi doar una limpede
care deschide albastrul în palmă
când aduce răsăritul din poveste
când fuioare torc trăiri în vești colorate
țesând cel mai deosebit borangic
săgețile șoaptelor
își deșiră simțurile în tablou
și melodia lunii e stratificată între albul și roșul rugului

într-un final
pe tâmpla copacului dezosat de frunze uscate
adoarme vântul
gustul deznădejdii

tu nu poți face asta
nu ști să asculți
dar mai ales
cu nepăsare
strivești cântecul

CU GURA PLINĂ - de Oană Stefan Valentin

Îmi sădesc adânc gândurile
Cu gura plină ochi de pământ
Înclinat umil la orice pădure
Ce tace frumos liniște, sfânt.

Cresc în jos vale de deal verde
Mărginit de albastră mirare în sus
Zâmbet udat în lacrimi de stele
Ce plouă moale, târâș și abrupt.

Focul sacru a ramas nemișcat
Cântând fără noimă pe febra lui
Arde noaptea și ultima clipă
Intrând în venele treze oricui.

Gri plouă sângele rece din coate
Însingurate căi nevăzute spre nicăieri
Pierdut intr-un ulcior, se tot zbate
Atat de mic, uitat și tern, visul ei.

Sădesc pe înserat cuvintele toate
Cu gura plină ochi de idei și noroi.

ÎŢI SPUN ADIO - de Irina Nedelciu

Eu mi-am jurat să te reneg 
Îmi va fi greu, nu pot să neg!
Am încercat să te-nţeleg,
În timpul cel trecut, întreg...
Dar numai piedici am avut
Şi-n amăgiri am petrecut,
Acum de ajuns cu acest joc
Vreau să-mi găsesc şi al meu loc.

Îţi spun adio, dragul meu,
Culoarul îl închid cu greu
Nu va fi cale să mă-ntorc,
Căci nu voiesc să cad de tot.

Deci uită tu, de orice fir,
Nu-ţi mai răspund chiar de mi-e chin,
Mă apropii doar de cel divin
În rugăminţi şi plâns din plin.

Cu ajutorul lui ceresc
Te voi uita, căci mă feresc,
Să te privesc cumva pe sticlă
Sau să-ţi citesc vreun rînd în pripă.

Mă voi ruga şi pentru tine
Să fii iubit de ştii tu cine,
Să poţi să pleci pe calea ta
Ţinând de mână mica stea.

Cu cald în suflet voi privi
Văzând că ai ieşit din gri,
Voi ştii atunci că-n astă lume
Iubirea mea s-a scurs din urme.

Apoi, eu sigur voi găsi,
Şi a mea iubire într-o zi,
Ea stă ascunsă şi aşteaptă
S-o văd... şi să îi spun o şoaptă.

ÎN ZORI – de Irina Nedelciu

Plouă cu lacrimi de soare 
Roua-mi zâmbeşte din flori,
Prin arbori cirip de vioare
Suav mă încântă în zori.

Afară... e tot o splendoare
Pe creste coroană de nori,
Ce ies din pereţi la plimbare,
Admir şi mă trec mii fiori.

Deliciul de raze-nsorite,
Cea sevă de viaţă pe cer
Mi-acoperă fruntea, iubite
Cu gânduri de dor şi un sper.

Atât mi-a rămas din cuvinte
Să-mi lege iubirea în piept,
Să-mi freamăte gânduri mărunte
Şi-n zgomot de puls să mă pierd.

Răsturnată – de Camelia Armati

Peste stelele din iad, mă reped mereu și cad,
Să le sting cu pieptul cald, cu lumina din smarald.
Lacrima-mi parcă hrănește focul care-n mine crește,
Și se lasă ca-n poveste, peste iarnă, peste creste.

Se adună-ntr-o văpaie, fulgi de nea cuprinși de ploaie,
Eu mă caut prin odaie, lepădându-mă de straie...
Parc-aș fi și parcă nu-s...Pană-s, gând purtat pe sus,
De-o poveste la apus, de-un pârjol în mine pus...

Mâinile-mi sunt liniștite, de zăpadă podidite,
Fluturând prin cer cuminte și prin iadul dinainte.
Le privesc și-s ale mele...mâinile, crengile grele:
Una cată iadurile, una plânge cerurile, mâinile ca frunzele.

De mă caut, nu ma aflu, parcă eu în mine suflu,
De mă aflu, nu mă caut, gândul meu-bob de năut.
Peste mine șade iad și sub mine stele cat,
Totu-i parcă răsturnat și păcatul nu-i păcat...

Iadu-i sus și ceru-i jos, Domnul e mereu milos,
Ne adună ca pe oi, câte unul, câte doi,
Și ne-arată, răsturnată, lumea ce-i de El lăsată,
Să se-nvartă ca o roată, ca o cheie în lăcată...

Orizonturi - de Boris Ioachim

Orizonturi se-ngustează
Zi de zi şi ceas de ceas...
Mintea mea atât visează:
Să îţi spună „bun-rămas”.

În dezamăgire cruntă
Am căzut, sigur şi-ncet...
Sufletu-mi, prea des, se-ncruntă -
Înecat în desuet.

A fost dragoste sau joacă? –
Nu mai vreau să mă gândesc...
Zgâriată-i vechea placă
A iubirii – nefiresc.

N-am putut-nălţa cu tine
Către azur, vise fierbinţi...
Cătrănit, scârbit de mine,
Am ştiut, demult, că minţi.

Dar minciuna ta nu doare –
Deşi, tu, crezi altceva...
Învelit în nepăsare,
Ştiu, de acum, ce va urma:

Plictiseală, vorbe fade,
Falsitatea ta din glas...
Tu chiar crezi că bine-ţi şade,
Când întrebi, ca-ntr-un popas:

„Ce mai faci, îţi este bine,
Sau păşeşti pe-al morţii prund?”...
Nu mai ştiu ce-nseamnă „bine” –
Dar „mi-e bine” – îţi răspund.

Aş urla: „Ce-ţi pasă ţie?!
Vezi-ţi de ego-ul tău!”...
Dar, dacă n-a fost să fie –
Nu-mi stă bine să fiu rău.

De a fost – n-a fost, nu-mi pasă –
Eu cred că n-a fost nimic...
A indiferenţei plasă
Stă-ntre noi, de aceea-ţi zic:

„Hei, tu, ghem de nepăsare,
Nu mă vrei şi nu te vreau...
Tu trăieşte în visare –
Eu îmi caut un alt şleau!”

...Orizonturi se-ngustează
Şi nimic n-a mai rămas...
Inima-mi nu mai vibrează
Când aude al tău glas...