IUBITULE - de Constantinescu Elena Iuliana

În ceas târziu de noapte;
Bucuria tăcută a stelelor
Sparge liniștea sufletelor tăinuite
De miezul nopții;
Un gând bate la poarta amintirilor;
Clipele revin șoptindu-se
De undeva dintr-un colț al sufletului;
Gândul mă îndeamnă să te chem.
Să te caut! îmi spune inima;
Spune-mi tu ce să fac,
Cum să pot evita atâta suferință
Pustiită în deșertul înfrângerii?
Singură învăț din înfrângeri,
Victorii cu capul plecat?
Învăț să trăiesc,
Să înțeleg că toată înflăcărarea
Cu care ne-avântam atunci,
Împleticindu-ne la răscruci de drumuri,
Acele vise cu aripi deschise
Dintr-un singur dor,
N-au fost decât iluzia că ne-am iubit
O scurtă clipă nebună,
Un cântec,
Un vis,
Un vers;
Dorință și iubire?
A fost totuși,
Momentul meu de fericire.

Picuri de pădure... de Adrian Gelu Radu

Pădurea
a inimii sanctuar şi cetate
pictează morală şi demnitate...

Preoteasă

mândră de a păstra viaţa
e puterea a germina verdeaţa...

Pictură
în miros de flori sălbatice
frunzeşte verde sclipiri magice...

Parfum
ce freamătă uşor în iarbă
viaţa-n vârtej magic să absoarbă...

Poem
miros de fag, cor de păsări
ce cântă trilul chenării în cuibări...

De ce, nu ştiu… de Adrian Gelu Radu

Că am unele îndoieli, ştiu eu bine,
nu ştiu cum am ajuns aşa, în fine,
că ce fac, totul pare mereu greşit,
până şi simplul gând împărtăşit...

De zâmbesc, tu te-ncrunţi doar,
teatru a juca nu te poţi abţine,
ce-i în neregulă eu n-am habar,
ce mama dracului este cu tine?...

Cu susu-n jos, eşti nor de ploaie,
peste Soarele meu când răsare,
de glumesc, iese altă dandanaie,
căci lacrimile-ţi curg acuzatoare...

Mai sunt şi lup în mantou de oaie,
condamnat să tac chiar fără recurs,
sunt vinovat că inima-mi e pe tigaie,
de iubire pe al vieţii culoar parcurs…

Ziceri... - de Nicoară Nicolae-Horia

Bunavestire a Poemului meu.
Sufletul se bucură de el,
precum Maria
de glasul îngerului.
***
Nu te mai văd, de atâta lumină.
***
Ai grijă de aripile mele,
să nu le cuprindă prea devreme
zborul.
***
Curgea lumina din sufletul ei,
ca roua din ochii dimineţii.
***
Te iubesc,
cu mult mai înainte
de-a te cunoaşte.
***
Şi cuvintele au marginile lor.
***
Ascultă cum creşte iarba
din numele ei...

citesc poemul tău - de Belean Maria

scris în pietre pe nisip
marea este un loc din care privești cerul
iar scoicile
sunetul la capătul căruia pot să ajung mereu
nimeni nu-mi simte lipsa
dorm de ani în crengile mărului
anotimpuri desenându-mi pe piele
incantații
coji
nimeni nu-mi vede lipsa
în fiecare scoică las răvașe
și cu un gest alene
le așez în nisip doar în partea stângă
unde cordul lasă bătăile mai dese
mai sacadate
și calde
dar
nimeni nu-mi aude lipsa
uneori aș vrea să dau pâinea inimii
firimituri pradă păsărilor
să ducă ele semnul printre pietre și nisipuri
ca nu cumva elixirul vieții
să nu aibă hrană
și să o ia razna de nebun
să nu te mai găsească
cu mâinile noduroase modelez plastelina nisipului
sub cântecul suav al sirenei
marea șoptește
ascultă

o să vină și aceea clipă
în care plasa liniștii ne va sta de strajă
strivindu-ne

Ai fi putut să rămâi - de Costel Suditu

Pentru mine, o floare este definiţia frumosului;
Un zâmbet, a bunătăţii,
Şi lacrima, a curatului;
Tu mi-ai fost toate acestea
Dar cineva, te-a rupt,
Te-a dezâmbit
Şi fără să ştii, ţi-a luat şi lacrima;
Cineva, mi te-a dezlipit de pe retină;
Ai mai înflorit aşa, ruptă,
Cât o floare într-o glastră;
N-ai mai zâmbit,
Şi nici n-ai mai plâns
Dar,
Rostul de floare s-a dus,
Zâmbetul a înţepenit
Şi lacrima a secat;
Te-aş fi pus înapoi, să prinzi
Din nou rădăcini,
Aş fi tras de buze să te învăţ
A zâmbi din nou,
Şi să plângi, măcar
Te-aş supăra,
Dar,
Locul era otrăvit,
Buzele, cu mâinile astea care tremură,
Nu le-aş fi biruit,
Iar să te supăr,
Inima îmi numără
Nu, ba nu, nu, ba nu...
Ai fost definiţia vieţii
Şi n-ai priceput;
Stau scrişi toţi pereţii
C-ai fi putut
Să rămâi.

PRIVEȘTE! - de Oană Stefan Valentin

Aleargă la izvor dimineață
La o aripă distanță de întuneric
Umple căușul palmelor cu apă
Și citește-ți limpezirea în ea
Are forma unei inimi curate
Prinsă între două timpuri reci.

Nu mă crezi?
Privește!

ZID SFÂNT - de Oană Stefan Valentin

Zid sfânt
E orice cărămidă
Mortarul, ruga
Dulce înspre sus
Pană de înger viu
E lumânarea din firidă
Iar fumul, blana
Nevinovatului miel
Pământul e îmbrățișare
De temelie rătăcită
În vânturi reci spre nicăieri
Sufletul, rana ce se-agită
Să nu mai fie iarăși ieri.
Deci crește-mă
Un zid înalt spre soare
Să ai altar solid
De-ngenuncheat.

De dor - de Boris Ioachim

De ceaţă sufletul îmi este
Şi ochii albăstriţi de ger,
Iar promoroaca şade peste
Frântura mea caldă de cer.

Pe şesul alb, merg – arătare –
Ca dintr-un nordic basm desprinsă
Merg fără ţintă, căci cărare,
Nu se iţeşte-n zarea ninsă.

Departe-un sat, întins de lene,
Drapat în nea, lin dormitează…
Din hornuri fum înalţă alene –
Şi primăveri calde visează.

Imensitatea albă-mi pare
Peisaj de stranie planetă –
Peisaj ce-ndeamnă la visare,
La piept de zgâtie cochetă.

Mă-ntreb ce faci, acum, iubito,
Tu, cea plecată-n larga lume…
Te-ntrebi de-s viu sau am scrântit-o –
Răpus de-o boală fără nume?

Sunt viu, iubito, să n-ai teamă,
Cumva, că pasul mi-e nesigur…
Chiar dacă vârsta-mi cere vamă –
Eu te iubesc la fel, desigur.

Tu ce mai faci, căci tot mai rare
Vin veşti contrarii despre tine…
Trăieşti pierdută în visare,
Îţi merge rău – îţi merge bine?

…De ceaţă sufletul îmi este
Şi ochii albăstriţi de ger…
Doar un gând bun – şi-o bună veste,
Iubito, doar atât îţi cer…

Prezent II - de Boris Ioachim

...Să mergem, deci, pe drumu-acesta, care
Noi credem că ni-i hărăzit de sus
Şi sub a anilor, sură ninsoare,
Să spunem – de mai e ceva de spus.

Să spunem că, prezentul, bunăoară,
E-un timp trăit de alţii, din trecut…
Să ne-ntrebăm, câţi trebuie să moară,
Ca viitor să aibă-un nou-născut?

Să spunem că, deliberat, nimica
Nu învăţăm – trecutu-l dăm cu fard –
Că mult ne place s-aruncăm pisica
Ce a murit, la alţii peste gard.

Că de tot răul ce ne înconjoară
De vină–s ale sorţii vineţi ploi…
Vecinului, însă, capra să-i piară –
De nu se află capră pentru noi.

Să spunem că belşugul ne lipseşte
Fiindcă trăim, comod, în compromis
Şi gurile căscăm, râzând prosteşte,
La cei ce vor să scape de abis.

Să spunem că, mereu, crăpata buză,
Crăpată va rămâne – pân’ pierim –
Căci Dumnezeu ne dă, însă refuză,
În traistă să ne bage ce râvnim.

Memoria ni-i scurtă, selectivă
Şi în nisipul patimilor, des,
Ne ascundem capul, ca-ntr-o sugativă –
Doar vom scăpa de frică şi de stres.

…Să mergem, deci, pe drumu-acesta, care
Ne duce, calm, spre-un rece nicăieri;
Căci, sub a veacului sură ninsoare,
Nu avem vreun „mâine” şi nu ştim de „ieri”…