Ești departe de mine
Un dor nebun mă împinge
Spre tine
Spre ochi-ți dragi ce-mi sunt;
Distanța iubite
Mă apasă
Aș vrea să fiu alături
Parfumul să mă-nbete
Trezescă-mă în noapte
Cu alintul șoaptei tale
Simțindu-ți sărutul
Pe buzele-mi palide
Ce poartă și astăzi stigmatul
Dezastrelor mute din ultima seară;
Pe buzele pale
Apusuri de vară
Își poartă ultimile clipe;
Sunt pierdută în castelul
Eternului mâine
Din fostul de ieri;
Spune-mi, de ce-ai plecat
Fără să-ţi ceri iertare?
Însigurată m-ai lăsat
Să mă înec în mare...
Nu vreau să cred c-acolo sus
Şi- n gândurile mele,
Stelele vieţii au apus
Şi tu de-odat’ ele;
Aud în vis doar nişte voci;
Sunt inimile noastre,
Ce-mi spun că ai să te întorci
În serile albastre;
cosiţe,
arcuiri de gene,
sâni deluriţi ca provocări şi
coapsele menite să vegheze o
adumbrire, iar în vale
degete mici, fremătătoare
alint devin privirii ca minuni
când o pogor pe-a ta icoană
precum cascada spre genuni
desmiardă pietrele de sus în goană
râul nu seacă niciodată
căderile-şi desface-n picuri
ca pe-o poveste adunată
şi risipită pe nimicuri
la apa scursă peste stâncă
se-adaug tunete din valţuri
puhoiul îşi reface-adâncă
curgerea-i lină printre maluri
pe care parcă plâng înalturi
ale cascadei madrigaluri
Atât de acolo...atât de departe,
Îmi sunt dimineţile îngropate printre cuvinte,
Mă plânge ploaia ce-n picuri de desparte,
Perdea rece de lacrimi acoperă morminte...
Prin cerul ros de vreme, atât de albastru-livid,
Nici timpul nu mai curge în pântece de ceas,
În pagini albe, goale, tacută mă închid,
Mai caut în secunde o urmă sau un pas...
De veacuri mă doare atâta asteptare,
In dorul ars de tine mă cufund, mă-nnec,
Mă strânge la pieptu-i, în valuri mă închide, pustie, o mare,
Surâsuri safirii prin mine trec...
Sunt tot ce aş fi putut să-ţi fiu...atât...
Sunt zâmbet, sunt lacrimă, sunt floare de salcâm,
Sunt ploaie, furtună, îţi sunt sărut,
Sunt tot ce aş fi putut să-ţi spun....
Aleargă la izvor dimineață
La o aripă distanță de întuneric
Umple căușul palmelor cu apă
Și citește-ți limpezirea în ea
Are forma unei inimi curate
Prinsă între două timpuri reci.
Nu mă crezi?
Privește!
Îmi cântă lacrima în ochi
Şi gându-mi se striveşte-n palmă
Stau în frisoane cu deochi
Şi inima pierdută-n vară.
Un tica-tica foarte slab
Îmi gâdilă o venă fină
E dorul meu suav şi dalb
Ce mă mângâie fără vină.
Privesc în murmur, cerul drag
Ce în roşaţă stă a plânge
Şi simt iubirea în drumeag,
Cum mă cuprinde şi mă strânge.
Pierdute-mi par acele clipe
Când despleteam iubirea-n doi
Şi-n descifrate gesturi tandre
Cădeam crucificaţi în ploi.
O viată... în eternitate
Mi-aş fi dorit să fim doar noi
Dar gându-mi bate prea departe
Şi lacrima îmi cade-n foi.
Din lumina dimineţii dansăm în cer,
născuţi pentru a zbura ca şi stelele,
tot spre soare peste norul grănicer,
cu gând curat dar şi ridicate braţele...
Ne-am născut din frunză şi pământ,
gemeni în pântecul de verde mamă,
liberi în cuget şi în gândul ne-nfrânt,
de bună voie aducem iubirii vamă...
Iubirea ne este oxigenul a-l respira,
şi viaţa este ce ar trebui să preţuim,
fertilele esenţe-n descânt a-i înşira,
binecuvântare vlăstarelor să dăruim…
Viaţa este poate o zi ceva mai lungă,
a iubi nu poate fi o bucată de regret,
ne-am născut o singură inimă stângă,
a împleti clipe bătăi într-un lung şiret…
în pagini
înzăpezit va fi drumul de lungi așteptări
spinteci duioase pânze precum Iona
dar fiecare cu nada sa
fiecare cu cercul său albastru
în care fluturi se zbat în lanțuri de nuanţe
atârn cerul ca pe o eșarfă albă
de catargul unei nădejdi
să mă simţi parte din umbra ta
respir
gândurile prind culoare
culoarea fluturilor
peste palmele sărate ale clipelor
las ţipătul sărutul să picteze
colţurile abrupte ale sufletului
este și acesta
un fel de a iubi
trecător
Să ne rugăm, iubito, pentru ploi,
De seceta de-acum suntem de vină,
Adună, Doamne, norii peste noi
Să plouă-n viața noastră cu lumină.
Se tânguiesc și strugurii în vii,
Pe câmpuri lanurile sunt înfrânte
Și cerul a căzut în ciocârlii,
Nici nu mai știu, sărmanele, să cânte.
Să ne rugăm ca doi copii cuminți,
Cu mâinile în dor îngemănate
Și lacrimile noastre sunt fierbinți,
Cuvintele din inimă, sărate;
Nici vântul nu adie peste munți,
Câmpia stă-n genunchi ca o copilă,
Părinte-al nostru, știu că ne asculți,
Îndură-te de noi și fie-ți milă...
Cât e viața asta de ciudată!
Bătrânii se întorc smeriți în prunci,
Tânăr dacă aș mai fi vreodată
Și frumos precum eram pe-atunci,
Te-aș purta pe brațe ziua întreagă,
Toată noaptea, până către zori
Și însetat de-a pururea de dragă
Să te sorb ca roua de pe flori,
Să-ți adun miresmele cu grijă
Și lumina învinsă din priviri;
Timpul stă în coastă ca o schijă,
Toate pe pământ sunt amintiri
Și în graba noastră spre târziu
Ziua de azi o amânăm pe mâine,
Până omul în cuvânt e viu
Uită din tăcere ce rămâne,
Uită bucuria s-o împartă
Și dragostea cu cei flămânzi pe cale-,
Cât de ciudată-i viața și deșartă
Singur în ungherul clipei sale...
