ȘI ARIPILE AU ÎNGERI! de Stefan Oana Valentin

reflexia sfărâmatelor cuvinte

gură de aer lipsă-n zbor
oftatul când picioarele-s înfipte
tânjind sărutul unui nor

cenușă focului i-a fost
jarul ce sfârâie-n călcâie
zburatul țintă fără rost
fumul prea dulce din tămâie

și frunzele au vântul lor
când rădăcina urlă după apa
fără de aripi viermii mor
pământul de durere-n tâmplă crapă

valul de zbucium nu ne iartă
soldatul trist visează-n post
legați-mi lanțurile odată
să nu mai țărmui fără rost

apa nu iese fără sete
îngeri se nasc cu-n ochi închis
în vis sărutu-mi e pecete
sub pielea fierului încins

și aripile au un înger
ce mă veghează de nu ești
iubito hai devino fulger
de inventate basme pământești.

06 07 2012
ȘTEFAN OANĂ

Omule de Cristina Maroiu

daca tu ai ajus sa vezi

si partea nevazuta a lunii,
atunci ar trebui sa-ti fie
destul de usor
sa urmaresti cum se petrece 
vremea
la nivelul intelepciunii
umilului fir de iarba!

Insa desertaciunea ti-e 
martor tacut…are mersul
garbovit de povara
furtunilor de dinainte
de Adam!

Pe altarul istoriei
poposesc doar eroii,
cat sa mai moara putin,
iar si iar, 
sisific si descurajant!
Urmasii lor se insotesc trufasi
cu vulturii, 
care va sa zica, 
n-au inteles ca 
viermele le-a fost tuturor
stramos…

Omule,daca ti-ar fi stralucit 
pe frunte
al treilea ochi,
cel harazit profetiei,
acum n-ai mai fi scormonit
prin maruntaiele pamantului,
dupa raspunsuri!

Omule, 
(cat inca mai esti om)
slefuieste-ti pasul
dupa meandrele constiintei!
Culege umanitatea 
din tarana
si poart-o la rever,
cu mandrie!

Cristina Maroiu
07.07.2012

Strigăt orb de Catalin Codru

Ieri am zburat în orb, mi se întâmplă,

Să calc în nebunie dinadins,
Am ceaţa desenată într-o ramă simplă,
Mă-autoflagelez... căci nu eu te-am atins.

Pierduţi de noapte-mi plâng a sila zorii,
Neîncepuţi fără o lacrimă de rouă,
Din cer fierbinte mi-au fugit până şi norii,
Se-ascund... şi-aşteaptă mâine luna nouă.

Strivite gânduri îşi falsifică purtarea,
Minţindu-mi soare... în simţiri,
Ca un venin dulceag, îţi simt trădarea,
În spasm voit, rostit din neiubiri.

Mi-ai lins cuvinte-nmiresmate în ureche,
Mişcându-mă mi-am tulburat cărarea,
Se năruiesc pereţii ca o haină veche,
În întuneric zbor să-mi uit uitarea.

Cătălin Codru

CALDĂ BINECUVÂNTARE de Irina Nedelciu

Cu un cap aplecat mă cufund, în neant,

Mii de gânduri mă fac să te uit şi să tac,
Se sparg norii pe cer, cioburi, cioburi, mister,
Oare unde să fug, să m-ascund şi să-ţi cer ?

O lumină să-mi dai, bunătate, că ai !
Eşti atât de bogat în iubire-mbrăcat
În genunchi îţi cerşesc, mult te rog,... nu glumesc!
Suferinţa-i prea grea şi mă spăl doar în ea.

Am doar chin şi năpastă, tu mă iartă, mă lasă,
Să pătrund cu un gând în cel suflet de sfânt,
Să mă pot răcori de iubire,... zâmbii
Şi să ies din neant spre lumină-ntr-o zi.

Printre nori zdrenţuiţi, de lumină păliţi
Azuriul celest se arată cu sfinţi
Şi cu sufletul simt acel zâmbet de sfânt,
Ca balsam în potir, ce îl beau... şi mă mir...

De căldura ce-o simt, de putere ce prind,
E iubire de sfânt ce mă arde... şi plâng,
Cu un plâns liniştit ce-mi aşează-n ilic
Doar iubire... şi pic, într-un vis adormit.

frânturi de gânduri... de Iurie Osoianu

de trăia azi Eminescu 

aidoma lui Ioachim 
el avea să-si scrie versul
despre "da" sau "nu" cu patimi...

azi de geniu nu-i nevoie 
de Scrisori și flori albastre- 
azi e de ajuns șuvoiul 
de știință....copy-paște!!!

Lacrime ce dor a ploaie de Ovidiu Oana-pârâu

Ciocârlia veghează

înaltul fierbinte al verii

şi-şi plânge cântul.

În depărtare,

neputincioasa zare

sparge lumina astrului,

rătăcindu-i trilul

printre tăceri de stele.

Zorii găsesc

macii arzând

sub lacrime

ce dor a ploaie.

Ovidiu Oana-pârâu la 7 iulie 2012

TE.... VERB! de Stefan Oana Valentin

te chem

te aflu
te ador

te cer 
și te răsar
mi-e dor

te tem
te strig
de tine mor

te rup 
te altoiesc
te ud

te gust
te birui 
te exist

te beau
udând
al tău pământ

te cresc
dulce miasmă-n 
bob de must

te nasc
botez
nebotezatei lumi

te ard 
te venerez
te iau

te crucific
în cui de foc
îngenuncheat

încep, termin
mi te iubesc
izvor împleticit de vers

mireasă verde
gând desculț
zălog ce iese

din pământ.

03 07 2012
ȘTEFAN OANĂ

VARTEJUL DRAGOSTEI de Mihail Rujoiu

Cuprinsi in vartejul dragostei 
Zilnic adaugam trupului 
Ceea ce poate ii lipsea 
Sa dam speranta visului. 

Care in noapte ne invita iar 
Sa ii fim oaspeti de seama,
Sa povestim din amintiri 
Fara sa ne fie teama. 

In jur o liniste eterna se lasa, 
Ne imbie sa vedem mai clar 
Unul in sufletul celuilalt,
Cum inimile ne stau pe jar.

Trupurile noastre ce emana 
O mireasma de plante aromate,
As vrea sa te pot crede 
Ca ma vei iubi pana la moarte.

Si apoi prin sarutari lungi 
Noi ne declaram vesnica iubire 
Si ne dorim din toata inima 
Sa nu ramana doar o amintire.

Ne trezim transpirati si goi 
Unul langa celalalt,
Cred c-am ales bine,
O iubire adevarata s-a infiripat...

Si daca totusi s-a intamplat 
Noi sa ne indragostim,
Atunci sa mergem inainte 
In fericire si sa ne iubim. 

Si in fiecare dimineata 
Si seara inainte de culcare 
Sa ne topim in sarutari 
Si sa ne scaldam in ape curgatoare.

Pe cerul inalt si purpuriu 
Stelele se prind in hora mare,
La mijloc sta luna falnica,
Iubirea noastra sa fie vesnic nemuritoare.

Din cartea ; Din fum de tigara...

Nu scriu degeaba... de Nicoara Nicolae-Horia

Nu scriu degeaba, știu că mă citești, 

În versul meu te odihnești oftând
Și iarăși vin să-ți spun ce dragă-mi ești!
Făptura ta îmi stăruie în gând.

Oftatul tău doar liniște împarte,
Nu-i din durerea cea fără de leac,
El vine de demult și de departe,
Cum vine el, mă luminez și tac.

Cuvintele ce par atât de goale
Se umplu de surâsul tău flămând,
Ca râul meu de valurile sale
Cu-același dor de mare murmurând.

Nu scriu degeaba, simt că mă citești
Și-abia aștepți poemul meu să vină,
Se face dimineață-n tot ce ești,
Cu tine începe ziua mea deplină...

7 Iulie 2012

Iad în doi de Boris Ioachim

Iubito, ştii, ne-a potopit minciuna,

Cum potopeşte-n toamne iarba, bruma…
Eu mint – tu minţi, e-un joc stupid, aparte –
Ceva-ntre nepăsare şi-ntre moarte.

Şi ne iubim c-o patimă absurdă –
Goală de gânduri şi la lacrimi surdă;
Îmbrăţişarea ni-i încrâncenată
Şi sărutarea-ntruna, ni-i scuipată

De-înţepătoare vorbe otrăvite
Care ne strâmbă gurile sleite…
Căci, în răstimpuri, născocim cuvinte –
Cuvântul meu te doare – al tău mă minte.

Tu-mi spui, mereu, că o să pleci departe,
Eu îţi vorbesc, cu ură, despre moarte…
Tu râzi – dar râsul tău e de faţadă,
Eu tac şi-mi spun, în gând, cât eşti de fadă.

E un mileniu – dacă nu mai bine –
De când aveam ochi numai pentru tine…
Tu, pentru mine, erai totu-n toate –
Iubirea o numeam „eternitate”.

Eram frumoşi… doi zei, sfidând, chiar, timpul -
Căci, primăvara – unic anotimpul –
Noi îl trăiam, arzând, clipă de clipă…
Dar timpul ne-a zdrobit cu-a sa aripă,

Rupând în două nevăzuta punte
Ce ne unea – punând în loc un munte…
De plumb ni-s sentimentele - aşa grele,
Că nu-i vreo şansă să-nălţăm spre stele

Vreo rugăciune care să ne-mpace…
Nici eu, nici tu, nu mai putem întoarce
Nici ani, nici ore – nici, măcar, secunde,
Ca, în vreun fel, iubirea să inunde

Cu limpezi ape, calme şi albastre –
Goale-împietrite trupurile noastre…
Trecutul – e trecut, nici o instanţă,
Nu poate să ne dea strop de speranţă.

Suntem urâţi – amanţi robiţi de ură,
Plini de minciuni din tălpi până la gură
Şi pân’ la creştet plini de îmbufnare –
Doar, câteodată-un sentiment ne doare:

Ceva ciudat – o urmă de visare,
Ce repede se îneacă-n nepăsare,
Căci e un bob de argint, din amintire –
De când eram o singură gândire.

…Şi reluăm, cu aceleaşi roluri, jocul –
E-un joc ce arde totu-n noi ca focul
Ce mistuie, sub arşiţe, câmpia,
Lăsând în urmă scrumul şi pustia

De parcă-n noi au năvălit tătarii,
Lăcustele, omizile şi carii…
E-o răutate-n doi, care stârpeşte,
Tot ce-i frumos – şi cu ochi reci, de peşte

Privim prin noi ca prin alb-transparente
Geamuri de sticlă, cu priviri absente,
Cu trupul şi fiinţa răvăşite –
Două paiaţe-adânc nefericite.

„Iubire” înseamnă bunătate, totuşi –
Chiar şi mocirla zămisleşte lotuşi…
Dar între noi e doar singurătate
Şi o răceală cu-adieri de moarte.

…Iubito, ştii, ne-a potopit minciuna –
Cum potopeşte-n toamne, iarba, bruma…
Dar ce tot spun? Afară-i, deja, toamnă –
Şi noi, „iubire”, nu mai ştim ce-nseamnă…