Întoarcerile
în trecut pot deschide răni pe care le credeai cicatrizate. Sau îţi pot trezi
amintiri pe care, parcă cu un fel de bună ştiinţă, ai preferat a le uiţi.
De-a lungul
timpului încercăm să ne construim fericirea în funcţie de dorinţă şi putinţă.
Ne-o croim după chip şi asemănare, şi cu un fel de masochism mascat, ne-o
comparăm cu a altora.De parcă se pot compara două fericiri, de parcă nu am fi
unici în felul nostru, în trăirea noastră şi în fericirea sau nefericirea
noastră.
Mi-am construit fericirea din
momente mici. Am reuşit să trec peste ambiţii mărunte deşi eram tentată să mă
pierd în amănunte nesemnificative. Am dat importanţă majoră unor lucruri care nu
meritau nici un gram de atenţie şi am trecut pe lângă altele extrem de
importante neluându-le în seamă. Apoi m-am trezit şi am realizat că sunt
singura responsabilă de mulţumirea mea sufletească. Am realizat că fericirea nu
se vinde la tarabă ci, ca un Meşter Manole destoinic şi încăpăţânat, trebuie să
mi-o construiesc şi reconstruiesc chiar dacă unele ambiţii şi dorinţe îmi vor
rămâne pe veci îngropate.
Sunt un om mulţumit pentru faptul că am făcut tot
ceea ce se putea face la un moment dat. Poate erau soluţii mai bune, poate
astăzi, analizând, mă gândesc că unele lucruri ar fi trebuit să aibă alt curs.
Am înţeles foarte devreme în viaţă că nu ne naştem cu aceeaşi şansă şi că
uneori trebuie să forţezi un pic destinul.
Astăzi mă privesc în oglindă şi sunt mulţumită de
omul care mă priveşte înapoi. Dar a fost un timp în care aş fi făcut oglindă
ţăndări.
Reîntoarcerile în trecut sunt balsam pentru suflet.
Rănile, chiar cicatrizate tot mai au în ele un pic de durere, dar e o durere
binefăcătoare, purificatoare.
Timpul a trecut şi nu a aşteptat pe nimeni. Nu
contează ce biruri ai plătit sau ce blesteme sau binecuvântări ai avut în
viaţă.
Şi mă regăsesc uimită de faptul că îmi iubesc
Timpul care a trecut.
De câteva zile "vorbesc" cu cineva care
m-a întors cu aproape trei decenii în urmă. Oameni, fapte... este incredibil
cum mi se perindă totul prin faţa ochilor de parcă a fost ieri. Până şi acel
sentiment ciudat de nepotrivire, îmi iese la suprafaţă după atâta amar de
vreme.
Citesc, apoi recitesc şi îmi simt ochii fierbinţi
şi umezi. Şi, cu un fel de neînţeleasă durere îmi aduc aminte de cuvintele
altcuiva:
"Nimic nu durează, Ochi Frumoşi, nimic, nici
măcar iubirea asta pe care o vorbeşti tu cu atâta patos"
Atunci nu am fost prea atentă. Complimentul m-a luat
prin surprindere. Dar mai târziu, în fata literelor jucăuşe de pe ecranul
computerului am înţeles perfect.
Şi-ţi spun că înţeleg.
Dar privesc în jur şi văd iubire, multă iubire şi
mă încăpăţânez să fiu de acord cu tine.
