AM ASTEPTAT de Mihail Rujoiu

Am asteptat sa-mi amintesc 

De ploaia rece,cea de veci,
Gurile reci ce se topesc
In umbra vechilor poteci .

Am asteptat si astept si acum
Ca poate tu vei revenii,
In zborul pasarii ce plange,
De dorul unui cant de ciocarlii .

Am asteptat surasul tau
Zidit in ziduri din trecut
Si frunze care cad mereu,
Pe un umar alb de muribund .

Te-am asteptat,te mai astept
Acum si pe mai departe,
De vei muri,eu am sa plang,
De vei trai,vom arde frunze albe,moarte.

Am asteptat si te-am gasit
In cerul instelat cu flori
Si stam acum,ingenunchind,
Ca doua frunze albe ,moarte in zori.

Am asteptat sa cazi la umbra mea,
Dar tu ai disparut in noapte,
Dar eu mereu,mereu,voi astepta
Acele zile,zidite in frunze albe,moarte.

Din cartea ;Din fum de tigara...

04-II-1989

Uimire de-o clipă de Carmen Zaniciuc

Privește uimit pentr-o clipă,

Atinge în ceas fericirea,
Cu zborul bătând din aripă
Și mersul ce-nvață iubirea.

În roșu se zbate o taină
Ne cheamă în noapte, lumină,
De omul dezbracă o haină
Un suflet albastru suspină.

Hai, vino s-ajungem la mal
Când marea îmbie cu vise,
În șoaptele albe din val,
Cu mâinile-n raze promise.

CITADINĂ de Boris Ioachim

E searbăd oraşul, dar plin de trufie

Păcate să-i numeri – ai trece de-o mie
Virtuţi – numai una! – să-i numeri nu-i modru…
E-o silă ce-ndeamnă la urlet, ca-n codru.

Amuşină câinii pe străzi desfundate
Un clopot, cu râvnă, soleşte a moarte
Tristeţi încrustate în ziduri bolnave
Mai tulbură ziua cu scâncete slabe.

Cernit e văzduhul: stă ploaia să cadă
Beţivi, prin unghere, tot mârâie-a sfadă.
E-un timp fără noimă şi fără de slavă:
O urbe bolnavă – într-o ţară bolnavă.

Claxoane sfâşie amiaza-mpietrită
- Ce lume nervoasă, ce lume grăbită! - 
Sordidă e viaţa, de humă tăria –
Zadarnic oraşul îşi ţipă trufia.

Retrospectivă de Veronica Simona Mereuta

Mă întreb,de ce am fost învăţaţi

regula de "trei simple" simultan 
cu cei şapte ani de-acasă

E un rost cu rezolvare univoc matematică,
pentru a distanţa realul de viaţă,
adevărul de visare.

Confundăm prea des realitatea cu adevărul
pe care,nefiresc,
îl vrem palpabil ataşat de aceeaşi regulă
..."trei, simple":trecut-prezent-viitor!

Dorul-doare-uneori
Dorinţa moare-adeseori
Dimineaţa-topeşte-remuşcări

Nu mă aştepta cu un piedestal,
statuie mi-e nordul,
unde copacii îşi adăpostesc rodul de vis către pom,
sau omul arcuind anii în cercuri,
încropite cum graba olarului
lutul în care s-a recunoscut.

Nu mă întreba lucruri relative,
care derivă din "eşti fericit?!",
am să privesc teoria (..relativităţii )
precum viţelul poarta cea nouă
de-a cărei practică s-a înstrăinat
deîndată ce mirosul primei păpădii
îl face primăvara să se simtă...cumva,
"refuzat la corectura" acelei contradicţii
şi îl îndepărtează

de-h...!!!
ADN-ul său necivilizat,
chiar ante-retrospectiv!

22.06.2012
Vero

Anormalitate de Vali Zavoianu

Ce bazar și lumea asta

La ce lucruri s-a ajuns
Să te bucuri de napasta
Semenilor pe ascuns.

Și să râzi de neputință
Să faci haz de toate cele
Și în loc de-ngăduință
Să arunci cuvinte grele.

A ajuns pasăre rară
Să te bucuri, să ajuți
Mai degrabă faci să doară
Și pe alții îi asmuți.

De e rost cumva de sânge 
Se adună zeci de ulii
Victima pierdută plânge
Dar nu se-opresc nesătulii.

Mușcă tot și rup cu dinții
Doar așa-s satisfăcuți
Și înjură de toți sfinții
Doamne...și-s atât de mulți.

Unii îți zâmbesc, netoții
Și-ți vorbesc frumos. E-un joc...
Ei stau pregătiți cu toții
Să te spânzure pe loc.

Cineva spunea cu jale
Că e treabă mult mai grea
Să aduni pe orice cale
Oameni "pro" pentru ceva.

Și că cel mai simplu iată
Tot mai des pot fi găsiți
Și se-adună laolaltă
Oameni "contra" și-nrăiți.

Cum să poată-n ei să-ncapă
Câte-un dram de omenie?
De invidie ei crapă
Și de ură, dușmănie.

Și-și spun oameni, cu mândrie
Și pretind cu toții stimă
Ei, care-ar mânca de vie
O ființă. Mă deprimă...

Nu știu sincer unde mergem
Către ce ne îndreptăm
De-om ajunge să culegem
Ceea ce azi semănăm,

E păcat...ne cresc copiii
Într-o anormalitate
Și le oferim mizerii
În loc de umanitate.

22.06.2012, Zavoianu Vali

dar lipsă de Nuța Istrate Gangan

într-un târziu

ai să mă uiţi
dar îţi voi rămâne întotdeauna
o vagă nelinişte
într-un târziu
ai să mă transformi
în amintire
dar ai să tresari
doar la gândul
că sunt

eu știu,
(nu mă întreba de unde știu)...
eu știu
că tu ai să mă simți
pentru tot restul vieții tale
așa cum un soldat abia întors de pe front
îşi simte brațul amputat
acolo tot timpul
viu și pulsând

dar lipsă

VIS EFEMER… de Patricia Serbanescu

am crezut că fac doar bine

însă…mă crispez mereu,
cum să cred într-o iubire
dăruindu-mă… doar eu?

mi-ai rămas fixat în sânge
şi tresar în vis distrus,
simt cum dragostea se scurge
pe sub paşii… ce s-au dus…

dorurile-mi fug rebele
citesc crucile mai vechi,
îmi plâng vise-ntre zăbrele
când văd suflete perechi…

stai ascuns, n-auzi chemarea
unui suflet amăgit?
laşi jos ochii…răsuflarea
pe o tamplă… ce-a albit.

un ecou răspunde-n stradă
sunt…turistul cel stingher,
încă-mi caut o vitrină
cu-acel vis…ce-i efemer.

liniştea, mi-e bucuria
sugrumându-mi vise rele,
déjà simt doar nebunia
de-oi paşii cândva spre stele…

iubirea ce-acum mă-nalţă
şi-mi dă pacea solitară,
tot revine-ntr-o robie,
ce e liberă, plenară…

viaţa se parcurge-n caturi
şi spiralele cereşti…
sufletul se-nalţă-n umbra
amăgirilor…lumeşti.

Văz-duhul dintre noi nu e târziu... de Nicoara Nicolae-Horia

E-aşa de cald aici şi-atât de bine,

Văz-duhul dintre noi nu e târziu
Şi cât de mult se-aseamănă cu tine
Poezia mea pe care-o scriu!

Cu jind se uită îngerii înapoi 
Şi cu invidie ne-omenească,
Un curcubeu de dincolo de noi
Învaţă ploile cum să iubească...

Nici nu mai ştiu ce anotimp e-afară,
Nici nu mai vreau cu vremea să fac târg,
În ochii tăi e-o alduită vară
Şi lanurile toate dau în pârg...

de Nicoara Nicolae Horia.

Vaza de Ene Adrian Daniel

Sunt o vază smălţuită,

De flori, adesea, hulită,
Că vin rupte-n trupul meu,
Tot oftează, le e greu.

Seva seacă, lin se scurge,
Florile încep a plânge,
Se amestecă cu apă,
Moartea-n ele vine, sapă.

Sunt ciobită într-o parte,
Le dau speranţe deşarte.
Vine miros de pământ,
Mă roagă cu jurământ.

Să le dau iarăşi lumină,
Seva dulce să-si revină,
Nu vor tinere să moară
Chiar în miez de primăvară.

– Îţi vom da zeci de petale
Pentru gestul dumitale,
Te rugăm, fă o magie,
Du-ne iarăşi pe câmpie!

– Vă iubesc mult, vă respect,
Din păcate sunt obiect!
N-am putere să dau viaţă,
Veţi păli de dimineaţă!

Roua ce-o iubeau visează,
În buchet se-mbrăţişează,
Mie-mi zic jelind tăcut,
Bucăţică rea de lut.

Bucată cu bucată de Veronica Simona Mereuta

dărâm zidul dintre mine şi eu,

fără majuscule!
Nu mă cred Domn sau Zeu,deşi n-ar trebui să cer ajutor,
aşa cum blasfemia e o mănuşă aruncată cui şi cum n-ar fi,
de povestit...

despre pom,despre omul care sunt,
sădesc aiurea dram de libertate,
fără gând să culeg,
doar să văd odată acel răsărit pentru care 
m-am născut!

Nu iubesc ...la general,
pe generic trec mereu data expirării,
sunt limite de bun simţ(..a nu se citi limitări!),
o poveste o visez de câte ori am nevoie,
fără oi enumerate să-mi adorm
...visarea!

Aşteaptă mult şi bine,
codul sau cheia inimii mele,
chiar e ceva ce nu ştiu 
dacă e esenţial de esenţă,
de păstrat în recipient,
aşa ca exponatele din laboratorul de biologie..

Viul se citeşte mai mult decât l-ai scrie,
cu litere umezite în formol,
şi-l pierzi în durerea ce ţi-o asumi abia după
valuri,şi nori,şi stele,şi 
...colţul acela de curcubeu,
care-i al tău abia după ce 
Tu...ai fost!


22.06.2012
Vero