sâmbătă, 11 februarie 2012

Petre Violetta - Cuvintele plâng

Mă şuieră vântul, mă-ngroapă neştirea
Şi ninge din ceruri albastră tăcere;
Mă doare şi-mi plânge din ceruri menirea,
Cuvântul ce-mi strigă de nori şi durere...

E vrajbă-ascuţită-ntre cer şi pământ;
Se-ating , se sărută şi-apoi se resping.
Eu stau ca o pândă şi scriu legământ
Şi peste cuvinte, blestemele ning...

O literă plânge , cu rana-i deschisă
Ar vrea să atingă o alta, sperând...
Se-opreşte din goană, speranţa ucisă
Scânceşte pe-o virgulă,pas aşteptând...

Silabele toate se pierd în derivă,
Un haos striveşte precarul cuvânt,
Se scrie în praful de stele misivă
E un început, sau un deznodământ?

Mihaela Aldea - Introspectie...

Am rupt câte-o clapă la pian
când neguri
îmi fumează în fiecare zi
aceiaşi sinapsă
rămasă invalidă între doi neuroni,
care joacă ping-pong...
plictisiţi de gazdă
şi, câteodată încheie
un proces-verbal de predare-primire
cu eu mă primesc pe mine
mine primeşte pe -mă
într-un tetraedru regulat
în vârfurile căruia încolţesc idei
ce-şi înfing rădăcinile
în câte-o jumătate de retină,
să mă văd mare şi răsturnată
când mi se-ntâmplă să gândesc
cu două dintre tarsienele
ce mă dezechilibrează
de pe axa -∞ +∞
care, pentru mine nu-i dreaptă
se arcuieşte până când
simt alunecarea
din vârful curbei lui gauss

am uitat să număr clapele

Radu Adrian Gelu - In cabana sub omat

O! Minunat e atunci când începe lin ninsoarea,
la fereastra cabanei admirându-i candoarea…
Ameţitoare e căderea neîncetată a fulgilor mari,
kamikaze de fluturi în picaj… năvălind hoinari,
înveselind dalbul puf-zăpadã cu farmecu-i ireal,
mireasã-nvelită în mătase albă şi dantela-i voal…

Şi de atâta strălucire albă, uşor parc-am ameţit,
pătruns de-o vrajă neştiută în cabanã înãmeţit,
prin fereastrã imense flori multicolore am văzut,
printr-un ţurţure dormind în gerul de curând cãzut…

Pãşesc afarã... O linişte solemnã mã-nconjoarã...
milioane de ace de brad, stau vii sub plãpumioarã,
în pãdurea oscilând în esenţe pure de taine mituri,
în pãdurea nemuririi, ciocãnitoarea bate rare nituri.

E bizară pãdurea ce-mi plutirea-n cercuri sparge,
în liniştea încãrcatã de febra înãlţãrii spre catarge,
piatrã, brazi, paltini, ca o aspiraţie a pãmântului,
ce s-apleacă dar nu se frânge-n bãtaia vântului…

În aerul proaspãt al munţilor dând viaţã entitãţii,
îmi iuţesc paşii inimii spre misterele eternitãţii…

Corina Nica - Fantezii

Umbra mea a sărutat umbra ta,
Înstrăinarea s-a detașat de noi doi
Încăperea a devenit noapte
Și ne-am aruncat în al dragostei război.

Nici lumânările nu mai fierbeau
Nici vorbele nu mai îndrăzneau
Doar mâinile tale pe-ntuneric alunecau
Și se-auzeau răzvrătindu-se, șoapte.

S-a prelungit așteptarea zorilor
Noaptea a avut gust de miere
A rămas senzația sărutărilor
Și o urmă de vis și tăcere.

10.02.2012

Mihaela Aldea - Evadare

Ia-mă de mână!
Străini, fugim odată cu toamna
pe calea risipei
de gânduri.
prin foşnetul ocru,
clipe trecute tiptil ţin umbră.
salbă de oglinzi sparte
ne aruncă în păcat,
când două vise
păşind pe negrul nopţii
se mai ţin îmbrăţişate, de-un colţ de cuvânt...
n-au apucat încă răsăritul
din curcubeie de lacrimi
se trezesc doar la apus
atunci, înnoptarea ciocneşte
cristaluri de amintiri...
din veşnicia unei secunde
aninată de geana-ti
prelung căzută,
pe portativul c-o singură notă...
dintr-o simfonie
fără sfârşit şi fără
început.
a uitat să facă primul
pas.

Zavoianu Vali - Mi-e dor de tine

Priveşte, moare dorul sub zăpezi
A rătăcit desculţ şi îngheţat
E nins, lângă fereastra ta şi vezi?
Te-aşteapt-acolo pe o piatră aşezat.

Cu buze vineţi, muribund, slăbit
A scris pe neaua albă "te aştept"
Eu l-am trimis de mult, s-a rătăcit
Şi nu a mai ajuns la tine-n piept.

L-am scris adesea-n multele scrisori
Şi le-am trimis pe-adresa unor vise
Dar ele s-au întors de-atatea ori
Cu ochii planşi şi toate nedeschise.

Dac-am văzut că tu nu le primeşti
L-am întrupat din lipsa ta, din mine
Şi l-am trimis, mă rog să îl găseşti
Şi să-l aşezi acolo-n piept la tine.

10.02.2012, Zavoianu Vali

miercuri, 8 februarie 2012

Mihaela Aldea - Poemul ochilor tai...

Am alergat desculţă, prin labirinturi albe, de gânduri
Să strâng polenul verde, aşezat pe tăcutele-ţi şoapte.
Să-l amestec în tonuri, cu pulberea iubirii de-adâncuri
Dar ochii tăi, au luat clorofila luminii din noapte.

Am fugit apoi, fredonând imnuri, pe o strună de harpă,
Să desluşesc din pupilele-ţi negre, virgine poeme
Dar atâta culoare cântă...sub negre-ţi gene, în grabă
Încât, şi timpul buimac s-a oprit într-un timp, să-i contemple.

Am păşit îmbătată, de miresme de irişi-poveste
Să pot fura de la iarba târzie în treacăt, savoare
Dar mi-este teamă de ziua, când iarna retinii loveşte
Şi totul îngheaţă în jur, şi verde-n priviri pun zăvoare.

Mirea Roxana Mihaela - Zmeul

Of, viscole nebun, ce vrei,
De ce te-nvarţi în jurul meu,
Şi-arunci usor cu ţurţuri grei,
Rupând în două al meu zmeu?

El vrea încet să se ridice,
Cu ajutorul tău, dar calm,
Nu vrea să-i laşi o cicatrice,
Ci doar să zboare peste cohalm.

Acum, că eşti mai liniştit,
Ajută-mă să mă înalţ,
Iubite, al meu, îndrăgostit
De-un zmeu, ciudat, neliniştit!

(Mirea Roxana Mihela – Gânduri, 08.02.2012)

Mihaela Aldea - Paradox...

îmi place starea de vid...
sufletul are concediu
dar eu, îl etalez pe tarabă.
dă bine la negustorii de kitschuri.
sunt mioapă
văd frumos doar aproape,
aud când muzica prinde zgomot de manea,
folosesc întruchipări de cuvinte...
cu formă cool,
zgâriind întregul autohton
pentru care cărturarii
au murit, dând viaţă.
zâmbesc...
ieri mi-am pus doi
canini din fildeş...
îmi apără imaginea
intransigentă.

iubesc efectul de turmă
şi transhumanţa
obedienţii nu pierd niciodată
îşi aşteaptă doar rândul
dacă nu astăzi,
mâine.

gândesc, când nu gândesc
că pot gândi... deşi coerentă,
unii se uită ca la urs
atunci, devin anormal de normală.
aş putea compara fenomenul cu...
percepţia iubitului...
deşi îl iubeşti, nu-l poţi vedea
mintal.
sau când, pentru cea mai mare durere
lacrimile intră in criză
pentru c-au plâns prea mult...
când au luat împrumut
sentimente vremelnice de la F.M.I.

sunt atât de obosită când mă odihnesc.

Corina Nica - Pitici pe creier

Uneori mă necăjesc, alteori trăim în bună pace
Poate le convine să-i găzduiesc, poate nici nu le place.

Ei mă pun să scriu demisia uneori, pentru o vorbă aiurea
Mai apoi tot ei dau înapoi de se minună lumea.

Nu sunt mici dacă-i judeci corect, după forța lor certă
Dar ei țopăie-n globul inert, cu o formă perfectă.

Dacă prieten îmi ești îi cunoști, îi accepți și îi lauzi
După caz,uneori îi mai cerți, alteori chiar îi cauți.