Radu Adrian Gelu - In cabana sub omat

O! Minunat e atunci când începe lin ninsoarea,
la fereastra cabanei admirându-i candoarea…
Ameţitoare e căderea neîncetată a fulgilor mari,
kamikaze de fluturi în picaj… năvălind hoinari,
înveselind dalbul puf-zăpadã cu farmecu-i ireal,
mireasã-nvelită în mătase albă şi dantela-i voal…

Şi de atâta strălucire albă, uşor parc-am ameţit,
pătruns de-o vrajă neştiută în cabanã înãmeţit,
prin fereastrã imense flori multicolore am văzut,
printr-un ţurţure dormind în gerul de curând cãzut…

Pãşesc afarã... O linişte solemnã mã-nconjoarã...
milioane de ace de brad, stau vii sub plãpumioarã,
în pãdurea oscilând în esenţe pure de taine mituri,
în pãdurea nemuririi, ciocãnitoarea bate rare nituri.

E bizară pãdurea ce-mi plutirea-n cercuri sparge,
în liniştea încãrcatã de febra înãlţãrii spre catarge,
piatrã, brazi, paltini, ca o aspiraţie a pãmântului,
ce s-apleacă dar nu se frânge-n bãtaia vântului…

În aerul proaspãt al munţilor dând viaţã entitãţii,
îmi iuţesc paşii inimii spre misterele eternitãţii…