Nu ţi-am spus niciodată.....
de ce a trebuit să-mi iau inima în căuşul palmelor
de ce a trebuit să sărut caldarâmul pieţii cu tremurul genuchilor mei,
obosiţi de atâta emoţie....
Nu....nu ţi-am spus...
că buzele mele au devenit dependente de catifeaua pielii tale
şi mai cu seamă...
că zâmbetul tău îmi alungă furtuna,cu un răsărit.
Am uitat să-ţi mai spun...
că visarea mea inocentă,a devenit incomodă pentru oameni,
mult prea grăbiţi..
iar iubirea mea pură este o taină,
proscrisă,în oraşul preocupat obsesiv de ziua de măine.
E musai să-ţi spun...
că niciodată,dar niciodată,nu pot evada dincolo de vis,
calc pe speranţe şi diperarea mă împiedică,lovindu-mi gleznele c-o ploaie de cârcei,
mă bâlbâi şi glasul mi-e stins,
flacăra de lumânare izgonită,din biserica monopolizată de sfinţi.
Şi-ţi mai spun.....
că dacă ar fi să aleg între amurg şi răsărit,
întotdeauna aş da cu banul,
fiindcă le iubesc pe amândouă,deopotrivă.
Ce să-ţi mai spun?...ştiii foarte bine,
poate mai bine decât mine........
că îţi aparţin........tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu