Simfonia din amurg de Ene Adrian Daniel

În dimineţi cu rouă, reci,
Îmi iau sub braţ vioara,
Colind ascunse, mici poteci,

Până se lasă seara.

Păşesc tăcut de vise dus
Spre locul din câmpie,
Unde-n al soarelui apus
Se naşte-o simfonie.

O simfonie de culori,
De larmă sau de şoapte,
Ce iscă tremur şi fiori
Când astrul cade-n noapte.

Se-adună-n cârduri păsărele,
Vin zâne din păduri,
Pe un covor făcut din stele,
Coboară din trăsuri.

Izvorul pur cu apă lină
În şipot de cristal,
Aşteaptă greierii să vină
Pe înverzitul mal.

Adie vântul printre flori
Stârnit de-o iasomie,
Decoru-i alb, blânde ninsori
Din fir de păpădie.

Se văd lumini de licurici
Ca torţele prin fân,
Croieşte drumul un arici,
În urma lui rămân...

Îmi taie calea un bondar,
O ciută se adapă,
Din aripi bat lăcuste rar,
Concertul să înceapă!

La ateneu, într-o câmpie
Sunt doar un spectator,
Vrăjit de-a vieţii simfonie
Şi de-al naturii cor.

O muzică fără egal
Mă face să plutesc,
De secole un festival
Mă face să trăiesc.

Apare luna din senin,
A negurii frumoasă,
Oftează soarele...ce chin!
Roşind o vrea mireasă.

Sunt clipele când se-ntâlnesc,
Amurgul iute trece,
Sunt clipele când se doresc
În universul rece.

Spectacolul a luat sfârşit
Pe scena milenară,
O să-l aştept şi-n răsărit
Cu luna şi-o vioară.