Privesc cum toamna delirantă
Şi-aşterne vraja insolent,
Pe haina verii, înciudată,
Blocând-o-n timpul desuet.
Apoi cum săvârşeşte artă
C-un colorit fermecător,
Magie fină, nealterată
De putregai sau de vreun nor.
Şi simt, cum sufletu-mi se umple
De cea lumină de decor
Şi parcă-ncet, încet se rupe,
De tristul negru-n care mor.
Înaripat, îmi zboară iute
Ca o fantomă, ca un vis,
Să vadă multe, să mă-ncânte,
Cu acel pastel de nedescris.
Cu inima prinsă în fire
Simt un curent neaşteptat,
Sunt plină toată de iubire
Şi-n cântec cad în tremurat.
Manipulând... cu inocenţă
Condeiul fin, suav răsfăţ,
Valsez ca frunza cea desprinsă
Prin rânduri, din micuţu-mi colţ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu