-"Ce culoare au ochii tăi?"
am întrebat într-o zi iubirea
care-mi dădea târcoale
ca o albină în căutarea unei flori...
-"Ce culoare au ochii tăi?"
am întrebat într-o zi albina
care se trudea să-mi cearnă aur peste vise.
-"Ochii mei au culoarea nopţilor de mai
şi a vântului care le poartă şoaptele!
Ochii mei au culoarea dorului neostoit
şi a speranţelor nemuritoare..."
-"Dar cum? Vântul si dorurile nu au culoare, nebuno!"
am răspuns ironizând-o.
-"Eşti absolut nebună, ilogică şi imprevizibilă,
şi nu mă mai minţi, smintito, nu mă mai minţi!"
-"Taci!" îmi răspunse ea, atingându-mi buza superioară
-"Aici te-a atins îngerul în clipa când
ţi-a dezvăluit secretul vieţii!
Nu trebuie să mai spui nimic, răspunsul
îl porţi cu tine din clipa în care te-ai născut,
şi nu trebuie decât să cobori înăuntrul fiinţei tale,
pentru a afla adevărul!"
-"Şi totuşi, iubire: ce culoare au ochii tăi?"
m-am încăpăţânat să o întreb râzând...
( ultimul lucru pe care-l mai ştiu
este cum iubirea mi se dezvăluia în faţă,
şi-mi semăna pe retină începuturi de curcubeu. )
De atunci,
gândurile si dorurile mi-au devenit culoare,
iar vântul nu a mai incetat să-mi fluiere prin oase
dulcele-i descântec de dragoste!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu