Lăstarul de Costel Suditu

Într-o seară, verde-crud
Un lăstar, sub lună,
Se desprinse şi-mi striga:
-„Bună, bună, bună”!

Fiindcă sunt un om normal,
M-am întors, şi „bună”!...
I-am răspuns ambiental;
I-am cântat în strună.

Am vrut pasul să-mi grăbesc…
Verde-crud lăstarul
Mă-ndemna să îi zâmbesc
Aruncând cu zarul;

-„O, lăstare, ce doreşti?
Sunt grăbit, am treabă!
Mă aşteaptă, cum ghiceşti,
Loc şi om, nu iarbă”!

-„Vreau în pieptu-ţi să mă-nfig,
Drept în inimioară,
Să cresc ram, şi înflorind,
Să rodesc afară”!

-„Dar tu, oare nu auzi
Pieptul meu cum sună?...
Gol e, şi dacă-l pătrunzi
Vei simţi doar brumă”!...

-„Tocmai, pentru asta eşti
Cum să spun… alesul;
Dintre-atâtea reci caleşti
Doar tu miri culesul”.

-„Nu, lăstare verde-crud,
Nu te vreau în mine,
Fiindcă-n inimă-mi ascund
Prefăcutul sine,

Iar de te-oi lăsa, cum vrei
Să prinzi rădăcină
Şi din inimă să-mi iei
Sevă, numai vină

Vei simţi în viitor,
Flori, ţi-ar fi regrete,
Iar ca sine roditor,
Clipe reci şi bete”.

Luna încă mai ţinea
Cerul dintre stele,
Când lăstarul verde-crud
Se ruga de ele:

-„O, voi ochii cerului
Şi tu, nopţii mamă,
Luaţi-i gândurile lui,
Faceţi să adoarmă!

Daţi-i visul când în piept
Inima să-i fie,
Mai dulceagă, şi încet
Să se-ncreadă mie!

Vreau din pieptul său să am
Floarea ce mi-ar face,
Rodul mult visat pe ram
Pentru a se coace”!

Şi deodată, chiar ea, luna,
Stelele şi ele,
Au întins a bolţii mâna
Ofurilor mele,

Iar aşa, cu vrerea lor,
Tot pe înserate,
Mă trezi-i într-un amor
Cu-n lăstar, din toate;

Şi crescu lăstarul crud,
Chiar rodi pe ramuri,
N-aveam ce să mai ascund,
Sub acele valuri;

Dar, o noapte fără cer
Osteni cuprinsul,
Şi cu dinţii ei de fier
Făptui desprinsul;

De atunci tot trec golit
Printre toţi lăstarii,
Poate iar voi fi dorit!
Dar prea mulţi sunt carii…

Cum apare un lăstar
Sar pe el cu dinţii,
Ce să-i faci?... e lucru rar!...
Totuşi, roagă sfinţii!