Emoţie de Boris Ioachim

Mai lăcrimează streşinile-alene
Şi zările, deodată, s-au lărgit…
Iar soarele-priveşte, printre gene,
Mai luminos, mai cald şi mucalit.

În dimineţi, de ceaţă-nveşmântate,
Se simte miros de pământ trezit
Şi vânt şopteşte-n adieri ciudate –
Că primăvara - ar fi la răsărit.

Frumoasă, diafană, năzuroasă,
Păşind încet, cu tot alaiul ei…
Pe unde trece – verdele-şi revarsă –
Şi printre verde, azvârle ghiocei.

Bătrâna iarnă a început să plângă
Şi lacrimile-i curg, şiroi, pe văi…
Căci gerul ei nu poate să învingă
Azurul clar şi a-soarelui văpăi.

Miei speriaţi, tresaltă prin ocoale,
Purtând în ochi copilăreşti mirări,
Iar guguştiuci vioi tot dau târcoale
Zburând zglobiu spre neştiute zări.

…Prea multe semne, într-adins, se-arată,
Învederând, în dimineţi, schimbări …
Ci, primăvară, hai, soseşte odată –
Şi nu te mai complace-n alintări!