Cerbul cu soare în frunte de Ovidiu Oana-pârâu

Străbate arcaşul în goană zăvoiul,

Gonind după cerb într-o aprigă luptă,

Mai iute ca el îl zoreşte copoiul

Şi-l mână la vale pe calea abruptă.

Făcuse pe seară prinsoare că-n munte,

El singur şi câinele său cel temut,

Ucide-va Cerbul cu soarele-n frunte.

Apoi a plecat să se roage tăcut.

În zori, cu tovarăşi, spre câmpuri porneşte,

Bat pinteni prin iarba ce roua ridică,

Cu cornuri şi goarne prigoana-şi vesteşte,

Spre cerbul ce-n codru se-ascunde de frică.

Pe şapte hotare se-aşează hăitaşii

Să mâne jivina spre falice steiuri,

Pornirea sa crudă le-ndrumă azi paşii

Căci vor să-l dea mort pentru crude temeiuri.

În fiece an au avut rânduiala

Să deie pe cea mai frumoasă copilă,

Zălog pentru cerb, să îşi vindece boala

Şi-apoi s-o ucidă de-i fără prăsilă.

Iar anul acesta pe cea mai gingaşă

Frumoasă din ţară cerut-a ca preţ,

Pe fata pe care arcaşul acasă

O vruse mireasă-n palatu-i măreţ.

Aşa că porneşte cu arcul şi calul

Şi câinele doar pe cărări nepătrunse,

Cu două săgeţi a răpus animalul,

Salvând pe miresele-n peşteri ascunse.

Îşi vede şi draga întinsă pe patul

Ca bestiei în seară jertfită să-i fie,

O saltă în braţe şi-o duce-n palatul

Gătit pentru nuntă, onor, veselie.

Urmarea-i ştiută, oraţii şi prunci

Şi-i spusă de barzii cu tâmple cărunte.

Rămasă-i în lume prin veacuri de-atunci,

Legenda cu Cerbul cu soare în frunte.