Frig de primăvară de Boris Ioachim

Stă talgerul de aur, al soarelui-ntr-o rână,
Pe atât de vast şi albastrul, înaltul lumii cer…
Cerc să-mi ridic privirea, sleită, din ţărână -
Ca ochii-mi goi de vise – ofrandă să-i ofer.

Dezamăgiri şi vise-n cadenţă se succed
În viaţa mea, cu ceru-i – mai zilnic înnorat
Şi nu mai am putere în nimeni să mai cred –
Mi-e traiul tot mai silnic, mai trist şi dezlânat.

Nu-i teamă şi nu-i jale, ci-un fel de tânguit -
Căderea-mi stă alături, vioaie, ceas de ceas…
Apusul mi-e amiază – mi-e zilnic răsărit
Şi mi se-ngână în minte un cânt de bun-rămas.

În zarea albăstrită, nu văd vreun înţeles,
Nici în copacii-n floare, gătiţi să lege rod…
Pe calea deznădejdii, de-o vreme, am purces
Şi vântu-mi cântă-n taină, un obsedant prohod.

De dragostea de semeni, mă simt tot mai golit –
Lipsiţi de sentimente, îi văd – şi-ncrâncenaţi…
Mă simt străin de mine, de tot ce am iubit,
Mi-e sufletul o rană şi ochii-nrouraţi.

Cărările vieţii, tot mai înguste-mi par –
Lipsit de siguranţă, pe ele mă strecor…
E-o luptă fără noimă, purtată în zadar –
Căci nu urc nicăierea – ci tot mai mult cobor.

Mă chinuiesc, pe faţă, regrete, remuşcări –
Mi-s nopţile înecate de neîntrerupt calvar…
O, de-aş putea să depăn, ca altădat’ visări –
Să evadez din mine - un ceas-două, măcar.

Haotica gândire mi-o scald în lamentări –
Mi-e rece primăvara – şi afară şi în trup…
Dac-aş putea privirea să mi-o înfig în zări,
Aş reuşi, de mine, cu totul să mă rup.

Şi ochii către soare, spre razele-i de foc,
M-ar înnoi cu totul – şi-n suflet aş primi
Căldura sa, şi, vesel, aş crede în noroc –
Aş lua-o de la capăt şi-ncet – m-aş regăsi.

…Stă talgerul de aur, al soarelui-ntr-o rână,
Pe atât de vast şi albastru, înaltul lumii cer…
Deodată, îmi salt privirea, sleită, din ţărână
Şi ochi plini de speranţă – ofrandă îi ofer….