La scrisul vorbelor dintâi
venit-au . mări, ursitoare
domniţelor, sub căpătâi,
au pus, de busuioc, o floare
Apoi menind-o şi plecară
spre flori de lună şi de stele,
dar de cerneluri cam uitară,
lăsând peniţa făr’ de ele…
Văzând ,că lasă-n urma pana-i
doar alb pe coala cea-ngheţată,
poetul a-nmuiat-o-n doruri
şi a pus şi dragostea lui toată,
Apoi a pus din nou cuvinte
pe fila albă să-se-nşire,
croind povestea lui cuminte
şi-nmiresmată de iubire...
De-atunci Ilene Cosânzene,
cu plete fluturând în vânt.
aşteaptă doruri din cuvinte
la poarta inimii bătând
Şi ursitoare vin în grabă
cu ale lor caleşti de foc
şi pun sub perne, la domniţe,
fir fermecat de busuioc.
Şi, tot de-atunci, poetul pune
cerneala inimii-n cuvinte…
Primeşte-o şi la tine-n suflet
şi dă-i iubirea ta fierbinte,
Pentru că ea, povestea asta
Ce-n astă sear-am izvodit
să poată să se poarte-n lume
cu busuiocul cel ursit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu