Elan primăvăratic de Boris Ioachim

Zburătăcesc năuce orătănii
Prin curţi zbicite de solar surâs...
Albi, ghioceii, parcă bat mătănii -
Iar vrăbiile nu mai pot de râs.

Căci şesul hotărât e să-nverzească,
C-o cerbicie demnă de-un catâr...
Şi ploaia caldă vrea să-i împlinească
Ca-ntotdeauna – veşnicu-i hatâr.

...Când primăvara m-a lovit în ţeastă
C-o rază şi cu-n vesel ciripit,
Simţind vânt cald, venind din zarea vastă –
M-a-nfiorat un dor nemărginit

De planuri noi, de alte idealuri –
Mai proaspete şi vii, căci cele vechi,
S-au risipit - ca ceaţa printre dealuri –
Vreau s-apuc, straşnic, viaţa de urechi.

Vreau să iubesc, precum iubeam odată,
Când sărbătoare clipa îmi era...
Să-mi şterg din suflet orice neagră pată –
Să-nvăţ, din nou, ce-nseamnă „ a spera”.

Căci primăvara m-a lovit în ţeastă
C-o rază şi cu-n tril înveselit;
Şi de pe zăpăcita vieţii creastă –
În braţele speranţei m-a zvârlit...