Lacrimile mamei de Costel Suditu

De câte ori la tine mă aduc
Priveşti în jos, măicuţă, în pământ;
De-atâtea ori voiam să te întreb:
De ce voieşti, măicuţă, să mă pierd?

Ceva, în sinea mea, nu mă lăsa
A crede că vrea asta, mama mea,
Şi totuşi, când mă vezi şi când te văd
Ceva zvâcneşte-n tâmple a prăpăd;

Şi tot venind măicuţă, şi văzând
Străfulgerări de inimă şi gând,
M-am hotărât în dinţi să-mi strâng durerea
Şi să te-ntreb: crezi, oare dulce, fierea?

Căci de plecam, plecam mai amărât
De cât eram venind la început,
Şi drumul tot, mi-era şi nu-mi era
De cât de mult în suflet mă durea…

Dar oh!... a cerului fiinţă şi mie, cea mai scumpă,
Privirea ta rotundă, mă nimeri în tâmplă!
Nu căutai de rece cu ochi-ţi în pământ…
O, nu!... plângeai, măicuţă, de felul cum mă sunt,

Când în a mea durere – ce mare păcătos!
Credeam că-i răutate privitul tău în jos…
Tu, doar că n-ai vrut fiu-ţi, atât de-ndurerat,
Cu ochii tăi în lacrimi, să-l mai fi supărat.

Durere oarbă… viaţă cu taina ta cu tot,
Am rupt sigiliul porţii ce mă ţinea în foc,
Ţin lacrima de mamă în pieptul meu, la cald,
Durerea am lăsat-o pe dincolo de gard,
Şi-n felul ăsta, cerul, curbat cum e, albastru,
Pe ici pe acolo, mie-mi mai naşte câte-un astru.