bolnav de ispitirea unui veac
strângea nisipul albelor balade
dar de iubire tot era sărac.
Păşea în urma florilor-ispite
şi-ar fi dorit un zâmbet să îi dea,
era mereu cu tâmplele albite
de dor din el, de dor de ea.
O, călătoare-a viselor frumoase,
mai dă-mi cuvinte-n nisipit pridvor
să le ridic cu aripi de vântoase
spre ochiul tău de suflet şi de zbor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu