Plouă cu lacrimi de soare
Roua-mi zâmbeşte din flori,
Prin arbori cirip de vioare
Suav mă încântă în zori.
Afară... e tot o splendoare
Pe creste coroană de nori,
Ce ies din pereţi la plimbare,
Admir şi mă trec mii fiori.
Deliciul de raze-nsorite,
Cea sevă de viaţă pe cer
Mi-acoperă fruntea, iubite
Cu gânduri de dor şi un sper.
Atât mi-a rămas din cuvinte
Să-mi lege iubirea în piept,
Să-mi freamăte gânduri mărunte
Şi-n zgomot de puls să mă pierd.
Peste stelele din iad, mă reped mereu și cad,
Să le sting cu pieptul cald, cu lumina din smarald.
Lacrima-mi parcă hrănește focul care-n mine crește,
Și se lasă ca-n poveste, peste iarnă, peste creste.
Se adună-ntr-o văpaie, fulgi de nea cuprinși de ploaie,
Eu mă caut prin odaie, lepădându-mă de straie...
Parc-aș fi și parcă nu-s...Pană-s, gând purtat pe sus,
De-o poveste la apus, de-un pârjol în mine pus...
Mâinile-mi sunt liniștite, de zăpadă podidite,
Fluturând prin cer cuminte și prin iadul dinainte.
Le privesc și-s ale mele...mâinile, crengile grele:
Una cată iadurile, una plânge cerurile, mâinile ca frunzele.
De mă caut, nu ma aflu, parcă eu în mine suflu,
De mă aflu, nu mă caut, gândul meu-bob de năut.
Peste mine șade iad și sub mine stele cat,
Totu-i parcă răsturnat și păcatul nu-i păcat...
Iadu-i sus și ceru-i jos, Domnul e mereu milos,
Ne adună ca pe oi, câte unul, câte doi,
Și ne-arată, răsturnată, lumea ce-i de El lăsată,
Să se-nvartă ca o roată, ca o cheie în lăcată...
Orizonturi se-ngustează
Zi de zi şi ceas de ceas...
Mintea mea atât visează:
Să îţi spună „bun-rămas”.
În dezamăgire cruntă
Am căzut, sigur şi-ncet...
Sufletu-mi, prea des, se-ncruntă -
Înecat în desuet.
A fost dragoste sau joacă? –
Nu mai vreau să mă gândesc...
Zgâriată-i vechea placă
A iubirii – nefiresc.
N-am putut-nălţa cu tine
Către azur, vise fierbinţi...
Cătrănit, scârbit de mine,
Am ştiut, demult, că minţi.
Dar minciuna ta nu doare –
Deşi, tu, crezi altceva...
Învelit în nepăsare,
Ştiu, de acum, ce va urma:
Plictiseală, vorbe fade,
Falsitatea ta din glas...
Tu chiar crezi că bine-ţi şade,
Când întrebi, ca-ntr-un popas:
„Ce mai faci, îţi este bine,
Sau păşeşti pe-al morţii prund?”...
Nu mai ştiu ce-nseamnă „bine” –
Dar „mi-e bine” – îţi răspund.
Aş urla: „Ce-ţi pasă ţie?!
Vezi-ţi de ego-ul tău!”...
Dar, dacă n-a fost să fie –
Nu-mi stă bine să fiu rău.
De a fost – n-a fost, nu-mi pasă –
Eu cred că n-a fost nimic...
A indiferenţei plasă
Stă-ntre noi, de aceea-ţi zic:
„Hei, tu, ghem de nepăsare,
Nu mă vrei şi nu te vreau...
Tu trăieşte în visare –
Eu îmi caut un alt şleau!”
...Orizonturi se-ngustează
Şi nimic n-a mai rămas...
Inima-mi nu mai vibrează
Când aude al tău glas...
În ceas târziu de noapte;
Bucuria tăcută a stelelor
Sparge liniștea sufletelor tăinuite
De miezul nopții;
Un gând bate la poarta amintirilor;
Clipele revin șoptindu-se
De undeva dintr-un colț al sufletului;
Gândul mă îndeamnă să te chem.
Să te caut! îmi spune inima;
Spune-mi tu ce să fac,
Cum să pot evita atâta suferință
Pustiită în deșertul înfrângerii?
Singură învăț din înfrângeri,
Victorii cu capul plecat?
Învăț să trăiesc,
Să înțeleg că toată înflăcărarea
Cu care ne-avântam atunci,
Împleticindu-ne la răscruci de drumuri,
Acele vise cu aripi deschise
Dintr-un singur dor,
N-au fost decât iluzia că ne-am iubit
O scurtă clipă nebună,
Un cântec,
Un vis,
Un vers;
Dorință și iubire?
A fost totuși,
Momentul meu de fericire.
Pădurea
a inimii sanctuar şi cetate
pictează morală şi demnitate...
Preoteasă
mândră de a păstra viaţa
e puterea a germina verdeaţa...
Pictură
în miros de flori sălbatice
frunzeşte verde sclipiri magice...
Parfum
ce freamătă uşor în iarbă
viaţa-n vârtej magic să absoarbă...
Poem
miros de fag, cor de păsări
ce cântă trilul chenării în cuibări...
Că am unele îndoieli, ştiu eu bine,
nu ştiu cum am ajuns aşa, în fine,
că ce fac, totul pare mereu greşit,
până şi simplul gând împărtăşit...
De zâmbesc, tu te-ncrunţi doar,
teatru a juca nu te poţi abţine,
ce-i în neregulă eu n-am habar,
ce mama dracului este cu tine?...
Cu susu-n jos, eşti nor de ploaie,
peste Soarele meu când răsare,
de glumesc, iese altă dandanaie,
căci lacrimile-ţi curg acuzatoare...
Mai sunt şi lup în mantou de oaie,
condamnat să tac chiar fără recurs,
sunt vinovat că inima-mi e pe tigaie,
de iubire pe al vieţii culoar parcurs…
Bunavestire a Poemului meu.
Sufletul se bucură de el,
precum Maria
de glasul îngerului.
***
Nu te mai văd, de atâta lumină.
***
Ai grijă de aripile mele,
să nu le cuprindă prea devreme
zborul.
***
Curgea lumina din sufletul ei,
ca roua din ochii dimineţii.
***
Te iubesc,
cu mult mai înainte
de-a te cunoaşte.
***
Şi cuvintele au marginile lor.
***
Ascultă cum creşte iarba
din numele ei...
scris în pietre pe nisip
marea este un loc din care privești cerul
iar scoicile
sunetul la capătul căruia pot să ajung mereu
nimeni nu-mi simte lipsa
dorm de ani în crengile mărului
anotimpuri desenându-mi pe piele
incantații
coji
nimeni nu-mi vede lipsa
în fiecare scoică las răvașe
și cu un gest alene
le așez în nisip doar în partea stângă
unde cordul lasă bătăile mai dese
mai sacadate
și calde
dar
nimeni nu-mi aude lipsa
uneori aș vrea să dau pâinea inimii
firimituri pradă păsărilor
să ducă ele semnul printre pietre și nisipuri
ca nu cumva elixirul vieții
să nu aibă hrană
și să o ia razna de nebun
să nu te mai găsească
cu mâinile noduroase modelez plastelina nisipului
sub cântecul suav al sirenei
marea șoptește
ascultă
o să vină și aceea clipă
în care plasa liniștii ne va sta de strajă
strivindu-ne
Pentru mine, o floare este definiţia frumosului;
Un zâmbet, a bunătăţii,
Şi lacrima, a curatului;
Tu mi-ai fost toate acestea
Dar cineva, te-a rupt,
Te-a dezâmbit
Şi fără să ştii, ţi-a luat şi lacrima;
Cineva, mi te-a dezlipit de pe retină;
Ai mai înflorit aşa, ruptă,
Cât o floare într-o glastră;
N-ai mai zâmbit,
Şi nici n-ai mai plâns
Dar,
Rostul de floare s-a dus,
Zâmbetul a înţepenit
Şi lacrima a secat;
Te-aş fi pus înapoi, să prinzi
Din nou rădăcini,
Aş fi tras de buze să te învăţ
A zâmbi din nou,
Şi să plângi, măcar
Te-aş supăra,
Dar,
Locul era otrăvit,
Buzele, cu mâinile astea care tremură,
Nu le-aş fi biruit,
Iar să te supăr,
Inima îmi numără
Nu, ba nu, nu, ba nu...
Ai fost definiţia vieţii
Şi n-ai priceput;
Stau scrişi toţi pereţii
C-ai fi putut
Să rămâi.
Aleargă la izvor dimineață
La o aripă distanță de întuneric
Umple căușul palmelor cu apă
Și citește-ți limpezirea în ea
Are forma unei inimi curate
Prinsă între două timpuri reci.
Nu mă crezi?
Privește!
