nu-mi este ușor - de Belean Maria

să mă descurc cu atât de multe sensuri potrivnice
cuvintele umblă împiedicate

am lăsat doar tăcerea-mi
să se așeze lângă Muntele Sfântului Semn
să mă învețe cum se tace înalt
până în adâncimile ochilor
binefacerile liniștii senine
care doarme pe prispă
îmi spune cât de aproape este depărtarea
uit pași între mersul de exaltare
și târâtul deprimărilor adânci
în același punct imposibil de trecut
limbajul lăuntric și cel exterior
sunt diferite de al tău
pentru a putea trasa o linie dreaptă

Maharișhi plutește înspre înălțimi olimpiene...

ceva din sufletul împietrit al Arunașalei
a trecut în chihlimbarul ochilor mei
mai presus de gândire
firesc
ca o moarte
sau ca o naștere
confruntate cu augusta prezență
nu mai sunt doar slăbiciuni mărunte
este însuși seninătatea inalterabilă
acel vis alb
din care nu mai ții minte nimic
pentru a lua adevărul din palmă
va trebui să ies din cântecul tău
să pot curge lin
fără a compara înțelepciunea cu viața
strălucitoare ca zăpada
caldă ca soarele
este clipa conștiinței că sunt
este de ajuns
doar cu o singură mână pe roata olarului
să modelezi ulciorul
și să întelegi
că salcâmii sunt flori
ce-și au cuibul în noi

să îngenunchezi în rugăciune
doar cuvintelor

vioara cântă - de Belean Maria

ce frumos cântă
știu că o auzi
ne sincronizăm perfect pașii
nu știu cere mai mult
…iertare
fiecare atingere a gândului
deschide alte porți
chiar și porțile tăcerii
poartă chipul tău
eu nu sunt Dionis
spuneai
nici eu Sheherezada
dar suntem scânteie în ceața ultimului fruct

șuvoi de fluturi
ploi
voi știți că cea mai puternică
dovadă a înfloririi este tăcerea

nu pot
nu vreau să mă lepăd de zborul
unicului zbor
unicul
înțelegi tu
care mi-a atins buzele
cutreieră iubite tăcerea
nu uita
să o iubești picătură cu picătură
pe ritmul aceastei melodii

ești din ce în ce mai albă
nu te voi lăsa să cazi din ram

să vii în liniștea nopții de Maria Belean

în partea ta de noapte culorile se spală-n vin
și împing agale întreg târziul înspre răsăritul luminii

aștept
aștept înainte de miezul nopții
când fereastra este întredeschisă
spre albul din inimă
o sosire
mucegaiuri și-au întins tranșee
când vei trece pervazul
te vei albi vrăjitor
subțiat de voaluri
fără iluzii căzând în palme
nu mai vreau ca mările
pe muchii de cuvânt să-și caute umbra
nu mai vreau răsuflarea întretăiată în care
lăcașuri sacre pe urma unei destăinuiri
năruiau altare

iubite
o să las peste umărul tău să cadă
mușchii și lichenii zidului
brume și mucegaiuri
noi ne vom atinge frunțile albite de ghiocei
(chiar dacă sunt amenințate de căderi)
cu frunțile cele mai roșii ale merelor

nepământene semne
mi s-au lipit de trup
vreau și eu cântecul aripilor

când adun cerneala din coaja merelor
știu
că sunt vie

binecuvântez de Maria Belean

clipa 
în care gândul deschide fereastra 
spre Bunul Dumnezeu 

Doamne
îți întinzi cerurile
peste sufletul cioplit
fără să întrebi dacă și mâine
se va deschide ușa
cu aceeași putere
de aceea te iubesc

Tu știi
să faci să țâșnească izvoare din pietre
glasul tunetelor le petreci prin văi înverzite
le-ai pus o margine
să nu se întoarcă
să nu veștejească lutul
semințele bune să ajungă lăstari
de aceea te iubesc

văile strâng izvoare
copaci înfrunziți
sălcii ating oglinzile ochilor
adapă setea măgarilor sălbatici
și pe obrazul celălalt
urc încă o treaptă
de aceea te iubesc

acum știu de ce în mine
păsările și-au început cuib
că stâncile sunt adăpost pentru privirea iepurilor
las munții să crească în țapii cenușii
ei nu au fereastra deschisă
mila-i privește prin ploi

Doamne
ai lăsat în valea mea să plutească corăbii
pe unele din ele leviatane
care se joacă cu valurile
pentru că-mi încerci căldura iubirii
pentru toate
întind mulțumirea până la cerurile inimii

ochiul ferestrei

voi trece prin tine
atârnându-mi trupul de mir

16.09.2012

descânt, sărutului desculț de Maria Belean

din mine crește o altă haină 
dar mi-e frică să o îmbrac 
știi cum e golul acela după ce rămâne 

creanga de măslin fără frunze?
sigur știi
dar
știu să văd
pânza albă atârnată eșarfă la colțuri
așteaptă să-i cânt în culori cât mai vii
cântecul sirenei
adulmec legătură firavă dintre unu și cu unu
munți obosiți
mai trag șoaptele durerii după ei
ochii scapă priviri albe
haina-și retrage la marginea pădurii
frunzele deșirate-n culori timide
sau tăcute
un doi este și va fi
-un ritual dus până la punctul
în care se ciocnesc atingerile mereu balsam-
margine de cer
mereu amenințat de căderi
pentru prima dată
golul crește un altfel de alb în os

aici
dacă te îmbrac
unul și cu unul
va încălța sărutul?

tare dor mi-a fost de tine frunză - de Belean Maria

îmi era dor de acea clipă în care grijile dorm
iar pe tine te puteam mângâia
îți puteam modela orice haină
să-ți potrivesc sentimentele
culorile
șoaptele
fără frica pierderii vreunui mal
erai copacul crescut în odaia cu aer condiționat
nu știai
sau nu vroiai să atingi seceta aprigă de afară
durerea-i crudă

Doamne
ce dor mi-a fost de tine
încrezătoare deschid ușa
verdele îmi trezește foamea
adulmec petecile nervurilor albastre
adulmec gustul de căpșună
mângâi somnul versurilor
zâmbetul se alungește nerușinat până în călcâi
mulțumirea își face patul în apele sufletului

între rădăcini de dor
te prind de mâna sidefie
caldă
îți surprind privirea mulțumită

ziua de azi
copac în înfrunzire
are surâs

nu mă alunga de Maria Belean

nu plâng 
privesc cu dor drumul ce urcă șerpuind 
cu zilele 

anii
nici aici nu mai sunt acasă
oriunde privesc
îți simt șuierul șoaptelor lungite până-n tălpile goale
de aceea ard
arderi care surprind un râs diabolic de tobe
un râs care desface în crisalide de gheață izvoare

de ce

nu mă alunga din vorbe
trădarea îmi udă fruntea
sânii
nu mă alunga din strigarea crinului
culoarea aerului e zbuciumată
scăldată într-o frumusețe lăuntrică
cenușie
aproape palpabilă

poate eu te-am alungat și nu-mi amintesc
poate ți-am cerut prea des să-mi spui că sunt frumoasă
am vrut doar în timpul meu să pășesc mai repede
dar am murit cu mult înaintea ta
am vrut doar binecuvântarea
să ne lipească atingerea peste frunte

ce-ai făcut
ai alungat semnul
acum vindecătorul urciorului întunecat
nu-l mai găsește

ce-ai făcut

să nu mă chemi de Maria Belean

în plimbările tale nocture 
oricum voi veni 
așa mi-au prezis ursitoarele la întâiul plâns 

- Maia, ești predestinată să însoțești îngerii
lumina ochilor tăi va sfărma pietre
în zborul veșnic
cu răbdarea mai mare
decât a miriștei în așteptarea ploilor
a orașului însetat de pașii liniștii

o să cred
că în podul palmei tale
cresc nopți albe
într-un șir lung până la stele
în care
doar eu îmi voi despleti părul
doar ție îți voi arăta
ce gură frumoasă am
șoptind rugi
de dor

privește-mă
să nu adorm

nu voi ști niciodată
cum îți place să te numesc
seara ești fir de cer
prevestind tandru
prin pețiolul fiorului ce doarme
artificii
în zori
ploi
care spală urma de sărut

vin și deseară
să nu mă chemi
nu pierd nicio noapte de ceară
îngenuncheată de flacără ei

te vindec de iubire de Maria Belean

de setea istovitoare ascunsă-n cerneala 
prelinsă iar și iar în lungi poeme 
dacă vrei 

te vindec de neiertare
dar iubite
n-o lăsa să coboare asupra noastră
freamătul din ochii ei
ne-ar ciuguli rodul iubirii
la fel cum noaptea mușcă din zi
și nici mii de mâini înfipte în pământ n-o pot opri
la fel cum necunoașterea din ochii tăi
nu poate desena un inorog cu floarea în dinți
pe strada Principală
aduc imaginea din urmă
de voi mai avea putere
să recunoască desenul
pictat anume pentru tine deasupra pernei

te vindec de rănile
pe unde intră nestinghere femeile străzii
odată
de două ori
doar până lângă
ideea de a fi o creație a Lui
nu voi renunța la pașii din față
la timpul de pe margini

odată vindecat
vei alerga zăpăcit
cu iubirea atârnată de un zmeu
alb
"mulțumesc pentru floare"
te va găsi rezemat
de altă poezie

Maia sta chircită lângă zid de Maria Belean

ca un shaman în plină meditație conturând ambiguități
privirea-i goală se umple de adâncuri
albe

albastre
negre
nu le mai putea distinge căldura
după sensuri
erau doar proaspete

șerpi nemișcați pe pământ
elegant încovoiau iarba rupând tăceri

odată am învățat și eu să aplec iarba
în melodii unice
muzică de Bach
în competiții mereu pierdute

Maia știa cel mai bine să stea lângă ziduri
mereu în aceeași cămașă neagră
picioarele goale
speriată de verdele rece

mușchi și licheni îi alunecă pe frunte
atingerile rochiei de voal și brocart
nu o mai recunosc
șarpele privește orhideea
care-și smulge singură petalele
în reverberații
de senin

cu ce se mai poate măsura
nisipul din ziduri

tare mult mi-am dorit un semn - de Belean Maria

întindeam durerea până la lună și înapoi
mă vroia
ardea
așteptam să mă întrebi
dacă mi frig
să-mi învelești umărul
cenușiul cordului

zâmbesc
durerea o adopt ca stindard al supraviețuirii
al respirației
al gândului întors veșnic spre lobul urechii stângi
acolo rătăcesc carnea vie a cordului
iar și iar
…nu simți

zei dictează
cine se pricopseste cu un pled rupt
cât să-i ajungă colțurile
mâini îmbrățișate
tare mult mi-am dorit să ajung în amintirea ta
să-mi iubești pașii
cu durerea unui munte în cădere
iubește dorul
iubește amintirea
în nodul ei stau răstignită

citesc poemul tău - de Belean Maria

scris în pietre cu nisip
marea este un loc din care privești cerul
iar scoicile
sunetul la capătul căruia pot să ajung mereu
nimeni nu-mi simte lipsa
dorm de ani în crengile mărului
anotimpuri desenându-mi pe piele
incantații
coji
nimeni nu-mi vede lipsa
în fiecare scoică las răvașe
și cu un gest alene
le așez în nisip doar în partea stângă
unde cordul lasă bătăile mai dese
mai sacadate
și calde
dar
nimeni nu-mi aude lipsa
uneori aș vrea să dau pâinea inimii
firimituri pradă păsărilor
să ducă ele semnul printre pietre și nisipuri
ca nu cumva elixirul vieții
să nu aibă hrană
și să o ia razna de nebun
să nu te mai găsească
cu mâinile noduroase modelez plastelina nisipului
sub cântecul suav al sirenei
marea șoptește
ascultă

o să vină și acea clipă
în care plasa liniștii ne va sta de strajă
strivindu-ne

citesc poemul tău - de Belean Maria

scris în pietre cu nisip
marea este un loc din care privești cerul
iar scoicile
sunetul la capătul căruia pot să ajung mereu
nimeni nu-mi simte lipsa
dorm de ani în crengile mărului
anotimpuri desenându-mi pe piele
incantații
coji
nimeni nu-mi vede lipsa
în fiecare scoică las răvașe
și cu un gest alene
le așez în nisip doar în partea stângă
unde cordul lasă bătăile mai dese
mai sacadate
și calde
dar
nimeni nu-mi aude lipsa
uneori aș vrea să dau pâinea inimii
firimituri pradă păsărilor
să ducă ele semnul printre pietre și nisipuri
ca nu cumva elixirul vieții
să nu aibă hrană
și să o ia razna de nebun
să nu te mai găsească
cu mâinile noduroase modelez plastelina nisipului
sub cântecul suav al sirenei
marea șoptește
ascultă

o să vină și acea clipă
în care plasa liniștii ne va sta de strajă
strivindu-ne

întrebări - de Belean Maria

Sunt albastrul cel mai aproape de tine,
rugăciunea ta îmi este destinată,
îmi faci punte din ganduri?

Eu, aşa simt pentru tine!

Când cerul îşi întoarce spatele,
stai lângă mine pe aceeaşi câmpie,
mă priveşti când eşti părăsit?

Eu, aşa simt pentru tine!

Când dormi între flori sau cazi în spini,
viaţa ta sună a gol printre străini,
cu mine dimineţi aduni sub flori?

Eu, aşa simt pentru tine!

Ploaia face umbră,
stropi limpezi aprind lampa,
iubirea o las lucarnă...

Eu, aşa simt pentru tine!

Maia sta chircită lângă zid - de Belean Maria

ca un shaman în plină meditație conturând ambiguități
privirea-i goală se umple de adâncuri
albe

albastre
negre
nu le mai putea distinge căldura
după sensuri
erau doar proaspete

șerpi nemișcați pe pământ
elegant încovoiau iarba rupând tăceri

odată am învățat și eu să aplec iarba
în melodii unice
muzică de Bach
în competiții mereu pierdute

Maia știa cel mai bine să stea lângă ziduri
mereu în aceeași cămașă neagră
picioarele goale
speriată de verdele rece

mușchi și licheni îi alunecă pe frunte
atingerile rochiei de voal și brocart
nu o mai recunosc
șarpele privește orhideea
care-și smulge singură petalele
în reverberații
de senin

cu ce se mai poate măsura
nisipul din ziduri

crezi că nu știu de Belean Maria

că acest zbor este amăgire
știu
dar nu-i pot rezista

este prima dată când ploaia vine îmbrăcată-n alb
până și gândurile-i sunt albe
privește clipa ce frumos întinerește sub fiecare atingere
când prinzi și tu de ea
una din jumătăți va rămâne să scoată apa din dogoarea nisipului
următoarea este departe
dacă există

sunt o Fata Morgana din stânca nădejdi
îți piaptăn câlții ninși
trupul muribund

tu știi asta
știi să tragi de munte să faci loc clipei să dea buzna
poporul tău să fie sceptru la poarta degetelor
să împarți bilete
alb pentru aură
nimb
albastru pentru pasul din față
sub tălpi muguri

totul și nimicul
tremurul
prind viață
urcă
urcă
nu mai sunt trepte
pământul e grăunte
mareea crește sub pleoape un altfel de râu
…iubite
nu fi trist
imensitatea dorului
carnea lui vie
nu știe să facă diferența
între cădere
sau zbor

vioara cântă -de Belean Maria

ce frumos cântă
știu că o auzi
ne sincronizăm perfect pașii
nu știu cere mai mult
…iertare
fiecare atingere a gândului
deschide alte porți
chiar și porțile tăcerii
poartă chipul tău
eu nu sunt Dionis
spuneai
nici eu Sheherezada
dar suntem scânteie în ceața ultimului fruct

șuvoi de fluturi
ploi
voi știți că cea mai puternică
dovadă a înfloririi este tăcerea

nu pot
nu vreau să mă lepăd de zborul
unicului zbor
unicul
înțelegi tu
care mi-a atins buzele
cutreieră iubite tăcerea
nu uita
să o iubești picătură cu picătură
pe ritmul aceastei melodii

ești din ce în ce mai albă
nu te voi lăsa să cazi din ram

din temeri - de Belean Maria

a rămas un sunet slab
nu-i mai simt greutatea
ai reușit să mă îmbraci în alb
să pot strânge lumina la piept până nu-i mai rămâne cer

vroiam peste strigătul arborilor
să mut zile
să cer iertare anotimpurilor

acum ești aici
cu zâmbetul celei mai duioase povești-ofrandă
pâinea zilei este a mea
atât de pură
încât pot crede în foamea codrilor
și-n nesfârșirea poveștilor
o împart cu tine până la ultima înghițitură
orice neînțeles

ne înălțăm aproape de porțile raiului
cu numele iubirii
pus cruce în palmă

Nu te las, cerbule! – de Belean Maria

nu-mi puteam imagina că voi trage de capătul pădurii
căutând seminţe
am vrut doar una cât o linte
cer frunzelor să ia locul vechilor vestigii
imitând şuieratul trupurilor goale

o să-mi prind în păr umbra stejarului
căutând în somn pe ramul adus
de dorinţa mea nebună
la picioarele tale
lăstari

eiii şi ce dacă mereu am crezut
că în curtea mea va fi sărbătoare

atârnam ghirlande în colţuri
ca sărutul să nu se rănească
îi mai aud gâlgâitul
acum
peste granitul ceruit cu atâta migală
viaţa a căptuşit flori de piersici
prin peţiolul căruia se mai chinuie să treacă un cerb
morţi
care mă trag în iarbă
amintindu-mi că doar ramul mai e pe post de dădacă

nu te las cerbule
buzele mele vor fi barieră
pentru cel care vrea să să închidă ochii
melcului ce moare

în seara aceea - de Belean Maria

macul a înflorit cu adevărat. atunci am înțeles cum e să treci
dincolo de geam. erai preocupat să aprinzi lumânarea, să-mi
desenezi silueta umbrei pe peretele pictat în verde, desenul
să-ți umple golul din perne. nu erau cioburi. nu erau garduri.

vino, ziua aceea! să-ți simt respirarea dansând în păr, lasă
mătasea să treacă dincolo de marginea fricii, să fii azi, urmă să vii.
timpul tău să-mi mângâie fața arămie, slăbită de căldura depărtărilor.
îți aud pașii sărind peste violetul serii, adulmecând buzele aburinde.

marginea zâmbetului tău însetat atârnă povești pe lobul urechii.
sărutul pășește tot mai aproape, râvnind prospețimea bujorilor
din obraji. în depărtări, nechezatul cailor sălbatici trece tremurul
cu fața spre lună. ziua aceea mă-nvelește să dorm diafană.