Iarna-şi îngroapă trecutul de Ovidiu Oana-pârâu

Iarna-şi îngroapă trecutul

Omăt muribund în pământ,

Din care s-or trece în vânt,

Arome vestind începutul.

Iar albul se mută în floare,

Mesaje scriind pe covorul

Verde, vestind aişorul

Ce-a luat a zăpezii culoare.

Se-apropie cerbii să pască

Şi printre copite privesc,

Minunile albe cum cresc

Din iarba ce dă să se nască.

Un fir răsărit lângă ape,

Sfidând tumultosul izvor,

Le schimbă ştiutul decor,

Iar ei nu-ndrăznesc să se-adape.

Apoi li-e atrasă privirea

În jur de lăstarii ce cresc

Noi muguri ce-n soare plesnesc,

Pictându-şi vernil devenirea.

Curând se întorc spre desişuri

În care se-aud armonii

Şi triluri vestind bucurii,

De nouă viaţă-n frunzişuri.

ardeam și coboram de Dorina Neculce

în câmpul rochiei mele
negre înflorea îngerul galben
tot mai galben
tot mai galben
smuls din tăcere
cu zâmbet / licărire de noapte
ca „o făclie aprinsă în lumânările de Paște”
ardeam
ardeam și coboram trepte
în adânc
treaptă cu treaptă
cu treaptă
treaaaaaaaaa...
...ptăăăăăăăăăăă***ecou de sânge
risipit în trupul nevlăguit
al mării

Femeia de Ene Adrian Daniel

Femeie, trupul tău pictat
Cu roua dimineţii,
Mă duce veşnic în păcat
Ca-n anii tinereţii.

Femeie, trupul tău sclipind
Precum o nestemată,
Mă face cerul să-l cuprind
În noaptea înstelată.

Femeie, trupul tău sculptat
De patimile mele,
Se vrea într-una mângâiat
De mâinile rebele.

Femeie, trupul tău plăpând
De-un tremur fin se cerne,
E potolit de dor flămând,
Amorul când se-aşterne...

Femeie, trupul tău e rai
Când rochia-ţi coboară,
Ascunzi cu părul lung bălai
A dragostei comoară!

Femeie, viaţa ta-i izvor,
Magie, vers şi cântec.
Trecut, prezent şi viitor
Se nasc din al tău pântec...

IUBIRE TANGENTIALA de Ion Ene Meteleu

Atinge-ma c-o adiere,
Si-asculta bataile
inimii mele
Si strange-le la pieptul tau,
Sa fiarba-n jar
sangele meu.

Atinge-ma cu-n fulg de nea,
Sa se topeasca
pe inima mea,
Sa curga izvor de apa rece,
Din el sa beau,
dorul sa plece.

Atinge-ma c-o raza de soare,
Sa-i simt lumina
si-a ei dogoare,
Sa-mi incalzeasca un sloi de gheata
Sa ma trezeasca
din nou la viata.

Atinge-ma cu-n fir de iarba,
Si ochii mei,
privirea sa-ntoarca,
Sa nu-mi mai faca din lacrimi salba,
Sa nu mi se-nnoade
iar in barba.

Atinge-ma c-o orhidee
Si fa-ma sa rad,
macar o idee,
Saruta balsam,pe buzele-mi arse
Si sterge-ti lacrima
din genele false.

Atinge-ma cu trandafirul,
Cu spinii lui,
sa-si opreasca birul,
Din sangele meu,fierband in clocot,
Sa bea din el,
in nopti senine,
Vampirul din tine.

 — cu inima insangerata.

ZBOR IN ABIS de Ion Ene Meteleu

Visez ca zbor,dar in gol,dupa tine spre stele
Prin noapte,prin nori,te alerg,si nu pot sa te-ajung,
In razele lunii-ti vad parul albastru si lung,
Aripa-mi se frange si cad,ma trezesc,si iar plang,
Si somnul meu fuge,si-asa se petrec noptile mele.

Tarziu,catre zori,pe genele grele se lasa-atipirea
Si-n vis imi apare din nou chipul tau straveziu,
Si iarasi ma-nalt,sa te prind,dar dispari,si nu stiu,
Daca esti o himera,o naluca,ce te pierzi in pustiu,
Si iarasi se frange-al meu zbor,si-mi aduce mahnirea.

Rasaritul m-alinta cu razele lui prin fereastra,
Ochii-mi sunt ca de plumb si-n ei visul persista,
Nici nu pot,nici nu vreau sa nu cred ca exista
O fantoma a ta ce ma bantuie noptile,trista,
Si-mi arata ca drumul meu este spre bolta albastra.

Nu mai pot sa mai rabd,nu mai pot sa traiesc,fara tine
Ziua-i lunga si goala,parca nici nu mai are sfarsit,
Doar amurgul de sange-l astept,si-acum sunt pregatit,
Sa-mi iau zborul prin bezna,prin nori,catre-naltul zenit;
Sa m-astepti langa steaua din cer,cand vor fi nopti senine.

 — cu zbor in abis.

„Muncă de albină, răsplată puţină (Linia întâi) de Elena Valeria Ciura

Suflet de femeie, poligon de trageri
Marcat cu milioane de semne şi culori
După anotimpuri sau momente ale zilei
Ori după capricii , nespuse frustrări ,
Ce o dor adesea,
Dar mai trist, în multe seri...!

Nimeni nu te iartă, de eşti supărată!
Toţi ar vrea să cânte, doar de bucurie,
Casei temelie, Penelopa-n aşteptare
Câte ceasuri are ziua- sigur, ea nu ştie,
Nimeni nu se uită
A ei faţă cum arată...

Toţi aşteaptă ale ei minuni şi zâmbete
Dar cu ce preţ , se-ntreabă cineva?
Obişnuiţi ,că ea ne dă şi ne tot dă,
Fără să ceară şi pentru sufletu-i ceva,
Cu voci amestecate,
Un imn îi vom lăsa!

Dacă din nori, o picătură se desprinde
Şi îi destinde chipul obosit,cu frunte şiroindă,
E semn că minutarul cerului, fără odihnă
Truda- i- măsoară, răsplată cu dobândă
Şi-n linişte îi pregăteşte-
A veşniciei tihnă!

Femeie, tu! de Elena Valeria Ciura

Din puful lebedei iesit-ai, tu, femeie!
Născută-n crugul multor aromate veri,
Căci sânul tău ascunde pârga toamnei,
Iar primăvara – dragoste citesc în ochii tăi!

Un crisograf al tău păr l-a pictat.
Obrajii? Mărul cel mai copt îi pizmuieşte
De unde, Doamne, atâta frumuseţe ai luat
Pentru o Evă de poveste?

Cum am putea, noi ,păcăli natura?
Vieţii să-i plătim dublu tribut:
Juneţea să întârzie-n iubire
Şi lumea să devină un sărut!

Tu poţi, femeie, planetele să-nvârţi
Sensuri s-aduci acolo unde nu e sens
Şi umbre grele de pe ochi să-nlături
Prin dragoste să schimbi un Univers!

Abanos, argint, aur, mahon
Al tău chip graţios, femeie,
Oriunde-ar fi pe-acest pământ –
Să ne trimiţi la toţi câte-o scânteie!

MUT ÎNFRUNZESC de Stefan Oana Valentin

Imposibilul,
Se naște
Doar primăvara,
Fără dureri.

Soare,
Mi-ai închis ochii
Fierbinte,
Cu fluturi.

Ploaia,
Desenează verde
Țărâna,
Fertil.

Mut înfrunzesc
Plinul de tine.
Dincolo de cuvânt
Sunt doar ochii.

07 03 2013
ȘTEFAN OANĂ

Eu te iubesc! de Ovidiu Oana-pârâu

Eu te iubesc! Şi nu-i doar o părere

Tu, Evă, izgonită dintr-un rai.

Primit-am mărul tău şi din tăcere

Am evadat făcând din trupu-ţi nai.

Eu te iubesc! Ce altceva pot spune?

Noi amândoi am zămislit mistere,

Ecou ce'n rai sau iad o să răsune

A tril ce cântă nouă înviere.

Eu te iubesc, Adamul tău de azi!

Alt nume pentru steaua căzătoare,

Plutind alene peste vârf de brazi,

Vestind crepusculul când noaptea moare.

Eu te iubesc! Te voi iubi mereu,

Ca o nălucă urmărindu-ţi pasul!

Eu te iubesc şi am să-ţi fiu doar eu

Şi somn, şi'amintire, şi popasul.

Cap de pisică de Costel Suditu

Era pe înserat când mă-ntorceam
Din locul ce mă împărţea-n jumătate,
Spre casa pustiită, fără geam,
Spre a-i simţi tăcerea înc-o noapte;

Fusese greu la slujbă şi tânjeam
Să mă întind pe coasta lui de paie;
Voiam să uit, iar dacă mai plângeam,
S-o fac acolo, în a mea odaie;

În miezu-acestor gânduri, târşâind
Picioarele metalice-n obiele
Pe colbu-n raza lunii aurind,
Mă-nfioră-ntr-un colţ, vreo două stele;

Parcă un demon, umbri-i răspundea!
Îmi îngheţase glasul şi privirea:
O scărmănată mâţă se ferea
De colţii unui câine, cu zbârlirea;

Priveam şi mă rugam la Dumnezeu
Să-i mai ofere mâţei înc-o viaţă,
Şi-am aruncat în javră cu-n resteu!
Nu se clinti, din contră, o înhaţă!

Oh, Doamne! Zemuia în colţii lui
Amestecându-şi spuma cu-al ei sânge!
Să fac ceva!... să strig!... … dar n-aveam cui!!...
Nemaisimţită groază mă străpunge;

De ce, de ce a trebuit să fiu
Acestei întâmplări ca martor, Doamne?!
De ce, de ce nu m-ai lăsat să ştiu
C-această fiară va pieri de foame?!

Pe drum ce rămăsese de umblat
Mergeam cu pasul retezat de coasă;
Priveam gutuiul meu îndurerat
Că iar mă întorceam singur acasă;

Am adormit cu greu, într-un târziu,
Şi am visat că mâţa nu murise!
Ce n-aş fi dat, c-a fost aşa, să ştiu,
Dar visul nopţii mele, se sfârşise;

Şi parcă tot speram, aşa-m plecat
Pe drumul de întoarcere la slujbă,
Dar am găsit încremenitu-i cap,
Ca un reproş, o, Doamne, şi osândă!

Secătuit în suflet, putrezit,
Simţeam că timpul mă suportă-n scârbă,
Aşa de mult eram asemuit
În soarta mea de el, cu-a fricii bubă.