primăvară de Renate Müller

iubite culcă-ţi cuvintele-n mine
se-avântă în boare-libelula albastră
din cer

aşterne petale de crini peste şoapte
închide timpul în boabe de rouă
pe trandafiri fără spini
şi stai lângă mine să ascultăm
noul mister renăscut din tăcere

Mărţişor de Boris Ioachim

Iubita mea, deşi-i zăpadă multă,
Iar primăvara, dorul nu-mi ascultă –
Când eu o strig, cu glas topit de jale,
S-apară, odată, şi să-mi iasă-n cale.

Chiar dacă ciori pe garduri stau ciopor -
Sosit-a, totuşi, luna mărţişor…
Şi de-n răstimpuri pare c-o să ningă,
Eu văd cum streşinile-ncep să plângă.

E-un timp cam fără timp şi cam buimac…
E vremea-aceea, când te simţi sărac
De bucurii, de vise şi răbdare –
Când verdele-l aştepţi cu-nfrigurare.

Iubito – veşnica mea primăvară,
Să ne rugăm ca iarba să răsară…
Cu glasul tău, catifelat, şopteşte –
Şi o să vezi cum ramul înverzeşte.

Căci, fumuri, nu mai vreau să văd cum torc,
Ci păsări călătoare că se întorc
La cuiburi părăsite de-astă vară –
Şi atunci vom şti că iar e primăvară.

Aş vrea să-ţi spun, vioi, că te iubesc –
Şi o s-o fac, când mugurii plesnesc
Şi iarba va zbucni, pe vesel plai –
Şi flori împodobi-vor luna mai.

…Deocamdată-i doar zăpadă mare
Şi primăvară-i doar în calendare…
Dar plin de tine – şi preaplin de dor –
Eu sufletu-ţi trimit – drept mărţişor

Şi inima-ţi trimit, s-o porţi în piept –
Şi-un zâmbet dulce-n locul ei aştept…
Şi un sărut, de vânturi calde-adus –
Să-l pun acolo - unde e de pus.

Iubita mea, afară-i iarnă slută…
Mă simt cuprins de o dorinţă mută
Şi-un jar nestins, adânc mocneşte-n mine –
Căci eu, hapsân, te vreau, de tot, pe tine…

Ghiocelul şi vântul de Ovidiu Oana-pârâu

Azi am pătruns sub mantia albită,

Peste natura toată risipită.

Să cat sub patul putred de frunzişuri

Cum germinează viaţa-n ascunzişuri.

- Hei ! m-a strigat deodat` un ghiocel.

Ajută-mă de vrei, căci măricel

Nu-s de ajuns să ies sus la lumină !

Putere n-am destulă-n rădăcină !

Suflând în pojghiţi, drumul i-am croit

Şi puiul de lumină-a răsărit

Îţind scufia-i albă înspre ceruri.

Dar, zgribulit, s-a-ntors pişcat de geruri.

- Vai mie! Vai de mine! Ce mă fac?

Întreabă ghiocelul un gândac

Ce somnolent mişcase doar un pic.

- La ce-i afară, nu mai fă nimic !

Rămâi la locul tău şi fii deştept

Şi ia-te după mine! Eu aştept

Covorul alb, de tot să se topească,

Şi astrul, gerul tot să-l risipească !

Şi-a strâns corola dalbul ghiocel.

- Aşteaptă până-i fi mai măricel !

I-am spus eu, vântul, şi-am plecat pe-afară:

- De-abia-n trei zile fi-va primăvară!

Şi doar atunci arată-te la faţă !

Vesteşte abundenţa de verdeaţă,

Păstrându-ţi rostul tău de vestitor,

Răzbit din al omătului covor.

- Îţi mulţumesc, plăpândă adiere!

mi-a spus. – Să te întorci ca mângâiere!

Pe toţi să ne cuprinzi din iarba deasă

Născuţii din zăpezi ce azi ni-s casă.

Gheorghe de Costel Suditu

Era cel mai bun din sat.
Blând, cuminte, şi docil,
O mândreţe de băiat!
De supus, foarte util…

Avea ţaţa Floarea fânul
De cosit şi n-avea cine:
-„Ia, Gheorghiţă, lasă drumul
Şi coseşte tu, mai bine”!

Şi muncea pe biata coasă
Până de-şi primea simbria,
N-avea bietul, rost şi casă,
Cum îi fu copilăria;

N-avea-n horă loc să joace
Altul, de piciorul său!
Încălţat cu nişte troace,
Se-nvârtea în jurul tău;

Mâna vacile pe câmpuri,
Oamenii, îl omeneau;
Aducea, cu din răstimpuri
Daci, de care mai vorbeau;

Azi la unul, mâini la altul,
Trecu timpul şi trecu…
Se făcu bărbat, băiatul,
Dar niciuna nu îl vru!

Da-i păsa?!... de ce să-i pese?
Avea ritmul lui de mic:
N-avea plin - din ce să verse,
Nu-l nesocotea nimic…

O ducea de azi pe mâine,
Nu gândea la viitor,
De avea sau n-avea pâine
Sufletu-şi simţea uşor.

Toţi din sat îl îndrăgiră,
Gheorghe, le era copilul:
Cel în care se opriră,
Bunătatea şi umilul;

Până când prea ars de soare -
ceasul sorţii, de pe urmă,
Puse grabă în picioare
Către curgătoarea undă;

Rostul său!... ce rost măreţ!!
Un copil zbătea în apă
Şi sări, făcând judeţ,
Temător că se îneacă;

Îi fu scalda de pe urmă.
Reuşi, copilu-n spaime
A-mbrânci din multa spumă
Şi mai vru ceva să-ngaime…

Cei câţiva-mpietriţi ca piatra
Prundului, cuprinşi de teamă,
Povesteau cu stimă fapta
Omului cu firea calmă;

Toţi, priveau înmărmuriţi:
Gheorghe, ud, zăcea culcat.
Oftau pomii înfrunziţi,
Îl plângeau pe înecat!...

„Bună soartă… faină”!... crezi?!...
N-au casă, n-avu masă.
N-ai tu minte ca să vezi!
Viaţa lui, a fost frumoasă!

Însă, după el, rămase
Toată sila şi urâtul:
Cât fusese el prin case,
Cât trăise cu durutul!...

În trei zile, îl uitară
Pe Gheorghiţă bun la toate!
Nu ştiu dacă mai aflară
Altul[?] căutau… Se poate.

gânduri nealese de Renate Müller

Ziua este sala de naştere a clipelor şi morga orelor ce se aruncă din viaţă.


în fiecare seară 
îmi spun că nu ştiu ce să fac
cu ziua de mâine
aştept apatică dimineţile
orele
una câte una
toate la fel de triste
un şir cenuşiu
ieşit dintr-un hol de ospiciu
o caravană a morţii
trece pe lângă mine
târându-şi paşii prin tăcerea
în care mă prefac că sunt vie
încep să silabisesc în gând
frânturi de viaţă
lucru obositor pentru cineva
care nu a învăţat să trăiască:

fiindcă sau pierdut literele
de care avea nevoie

HD 28.02.2013 RM

ŢI-AŞ OFERI UN MĂRŢIŞOR de George Safir

Ţi-aş oferi un mărţişor,
Dar, pentru mine, nu-i uşor;
Unde să-l prind?
Pe sânul drept?
Dacă m-aprind?
Vai, ce nătâng!
Pe sânul stâng?
Şi cum să-l prind?
C-un ac, c-un bold?
Să mă împingă vreun imbold,
Să îţi pun mâinile pe şold?
Nu-mi scapi vreuna peste bot,
Cu mărţişorul meu, cu tot?
Eu tot stau şi mă gândesc:
Unde să ţi-l potrivesc?...
Să ţi-l pun la inimioară…
Ai să-mi spui că eşti fecioară;
De l-aş prinde între sâni…
N-am să-l scap, cumva, din mâini?
Greu, încă nu sunt ferm decis;
Să ţi-l aduc la noapte-n vis?
Gata, gata,-s hotărât,
Ce sclipire, am avut!
O să-ţi pun acuma trei,
Numai dacă o să vrei.
Unu-n stânga, altu-n dreapta
Şi la mijloc să stea… fata.
Poate-mi dai o sărutare
Dacă-ţi dau trei mărtişoare!
Cum ai zis? Nu-mi dai niciunul?
Ce-ar fi s-o fac pe nebunul,
Iar tu să primeşti doar... unul?
Doar atâta, un sărut?!
Mărţişorul... l-ai pierdut!

Ultimul de Veronica Simona Mereuta

paşii tăi n-au cum să greşească,îmi spun,
înmuiaţi în mare ani la rând
cititori desăvârşiţi de iluzii 
patima au învelit-o în primele lacrimi de struguri
niciunde nu e dorul mai sărat
soarele şi vântul nasc pistrui
iar mătasea nu e rugată de fluturi
nopţile o coc la foc mic,
nisip cu amintiri uitate de scoică

de-aş fi ultimul rătăcitor
spunând ceasului de seară
că soarele răsare şi apune din mare
m-ai crede că sunt doar un biet muritor?

Mărţişor de Elena Valeria Ciura

Visam cu sufletul o primăvară,
Să-nceapă printr-un dans de mărţişoare:
Rosul cu alb se împleteşte şnur-
Ca semn primit , de bun augur

(Privim în urmă cum Dochia-n zadar
Mai scutură cojoace demodate,
Şi toarce, toarce…
Iarna nu se mai întoarce!)
Se spune cum că pescăruşul căuta
Piatra perfectă, pe care o ducea
Iubitei pescăruşe, ca semn şi-ndemn
De viaţă-n doi-şi, amândoi,
Se aşezau, apoi, pe piept la noi!

Şi cifra opt are un rost:
Din lână rosie şi albă
Cu monezi si pietricele
Roşii, albe, rosii, albe
Şi, mai târzior, şi salbe,
Se ivea un mărţişor:
De pus în pom,
Îndemn la copt,
Sub forma cifrei opt!

Si pomii au un rol
Împodobiţi de mărţişor!
Trebuia să înflorească
Când doreau să-şi primenească
Ramul, cum o cere hramul!

Şnurul alb si roşu spune
Despre viaţă , înţelepciune-
Despre vremurile duse
Pe câmpiile întinse
Tracii din fluier cântau
Zeii glia ocroteau.
Alb cu roşu dăruiau...

(Astazi purtăm mărţişoare-
Daruri pentru doamne,domnişoare,
Semne de belşug şi încântare
Dar şi bijuterie
De la cine mi-e drag mie!)

Un martisor… de Lacramioara Lacrima

Tu sa-mi trimiti un martisor
Sa-l pun la pieptu-mi plin de dor
Cu rosu, alb, fir impletit,
Sa simt din nou ca-mi esti iubit
Sa fie o simpla inimioara
Ca dragostea sa mi-o-nfasoare
Curat simbol de primavara
Ce va incepe cu el…iara…
Pe cer, norii vor decupa
Raze de soare vor intra
Sa incalzeasca flori ce infloresc
In cant de pasari care ciripesc…
Tu sa-mi trimiti un martisor
Am sa-l asez frumos, incetisor,
Acolo unde-i este locul
Culoarea lui sa-mi tina-n veci norocul,
Ca intr-o zi te-am cunoscut pe tine
De atunci, un vis se construieste-n mine,
Contine gramul de iubire
Primind atata fericire…
Un martisor sa-mi daruiesti
De-un obicei de acas’ sa-mi amintesti
Ce are-n el o-mbratisare calda
Precum un ghiocel ce iese din zapada

Un martisor as vrea ca sa-mi trimiti
Semn ca am fost, suntem iubiti,
Tu, primavara mea cu maini de flori,
Si zambetul de fluturasi ce zbor,
Uite, asa natura in parfum invie,
Iarba e verde, proaspata-n campie,
Soaptele tale picura cu bucurie
Vantul rasfata copacei…adie…
Iarna se duce, alungata,
De stralucirea primaverii-ndata
O gingasie parca, de mine dorita,
Coboara-n suflet si ma simt iubita,
Cu un suras, astept un martisor,
Sa-mi mangaie iubirea lin, usor
Cadoul imbracat in sentimente
Doar dragostea nu e indiferenta,
Inima ta, prinsa in snur
La pieptul meu, cu drag s-o pun,
Un dar pentru inima ce-mi bate
Cel mai de pret in viata-mi toata,
Mici lacrimi se preling, nu dor,
O data cu primirea unui martisor,
Sunt vesele, lucesc,ca sunt perlute,
Din dragoste si dor nascute…

Credo de Elena Valeria Ciura

Cândva credeai că ai ajuns la mal,
Că niciun pârâiaş,oricât de limpede,
Oricât de-amăgitor ,ispită repede
Din drumul tău spre mine
Nu te-ar putea opri!Ei, bine!

Trecu doar iarna şi fiorii vechi
Prin simţuri se dezlănţuiră,
Iar căutări şi iar procleţi
Prieteni, la beţie şi falsă melodie
În alte nopţi cu lună şi dezmăţ,
Pe-acelaşi drum, dar...doar o parodie!

Ochi obosiţi,nu vezi că în tăcere
Se sting toate luminile din jur?
Tu tot mai crezi ,că prietena-ţi ,iertarea
Te tot aşteaptă,iar şi iar , să o conjuri?
Te amăgeşti ,crezând că depărtarea
Îţi va aduce virtuala dragoste şi marea?

Tu uiţi mereu că şi pădurea
De treci prin ea prea des se potopeşte
Când cauţi doar palmata dragoste
Tot ce-ai avut- se iroseşte,
Degeaba chemi tu umbrele,trecutele iubiri
Nu mai rămâi, iubite
Nici chiar în amintiri!